Poezia Odihna Lăutarului ( Pastel ) de Nicolae Labiș

ODIHNA LĂUTARULUI ( PASTEL )


,, Iar cînd, sfioasă umbră, prin ceața rece-a serii...''



Jos, în găvane strînse de munții bot în bot,
Se-ncolăcesc molatic balaurii de ceață...
Se va ivi și luna în pisc, curînd de tot,
Printre-ncrețiții nouri subțiri, ce se răsfață.




Și-a desfăcut pieptarul și s-a descins de armă
Cu ceafa răsturnată în fragedul mohor,
Lăsînd trudită-n iarbă vioara să adoarmă,
Firavul cîntăreț rătăcitor.



- Încremeniți zac codrii și-nvîrtoșați ca fierea,
Dar cît de limpezi norii se-nvălură cînd trec !
Și-i liniște de-mi pare că-n juru-mi adierea
Foșnește în vioară sfios ca un culbec.




Scîntei și muchii lucii în zări, pe stînci, vibrează
Cînd sufletu-n tăcere cu lună mi-l încarc
Și-mi răspîndesc făptură pe-ntregul pisc de rază
Descălușînd prealungul minții arc...





...Am deslușit prin noapte galopuri de balade
Cu iz de vin și sînge, cu zornîit de fier
Și-ngemănat cu lanțul acestor cavalcade
Un fir de-argint, al doinei, rostogolit sub cer.




Am pus sub pașii galeși pe cîmpuri largi de hore
Vibrări legănătoare și molcome, de pluș,
Și-n jocuri iuți, pe dealuri, aprins-am aurore
Cu chiote de strune și hohot de arcuș.




Cînd s-a urzit lumina cea nouă-n stîva zării
Mi-am potrivit vioara la vuiete de turn
Slăvit eliberarea sortită fiecărui,
Jurînd să reclădesc și să răzbun.




Trec văile cu cîntec și-n cîntec urc pe coaste
Ca să cobor spre alte văi largi, un nou cuvînt...
La cumpănă de munte, sub cerurile vaste
Mă las tăcut cu ceafa la pămînt.




Scîntei și muchii lucii în zări, pe stînci, vibrează
Cînd sufletu-n tăcere cu lună mi-l încarc
Și-mi răspîndesc făptura pe-ntregul pisc de rază
Descălușînd prelungul prelungul minții arc.




Reiau apoi colanul de zile dăruite,
Le-nșir pios în cale și sufletu-mi încord,
Astfel, pîn-oi ajunge la mările-nverzite,
La mările uitării, cu sloiuri, de la nord.

Poezia Odihna Lăutarului ( Pastel ) de Nicolae Labiș

ODIHNA LĂUTARULUI ( PASTEL )


,, Iar cînd, sfioasă umbră, prin ceața rece-a serii...''



Jos, în găvane strînse de munții bot în bot,
Se-ncolăcesc molatic balaurii de ceață...
Se va ivi și luna în pisc, curînd de tot,
Printre-ncrețiții nouri subțiri, ce se răsfață.




Și-a desfăcut pieptarul și s-a descins de armă
Cu ceafa răsturnată în fragedul mohor,
Lăsînd trudită-n iarbă vioara să adoarmă,
Firavul cîntăreț rătăcitor.



- Încremeniți zac codrii și-nvîrtoșați ca fierea,
Dar cît de limpezi norii se-nvălură cînd trec !
Și-i liniște de-mi pare că-n juru-mi adierea
Foșnește în vioară sfios ca un culbec.




Scîntei și muchii lucii în zări, pe stînci, vibrează
Cînd sufletu-n tăcere cu lună mi-l încarc
Și-mi răspîndesc făptură pe-ntregul pisc de rază
Descălușînd prealungul minții arc...





...Am deslușit prin noapte galopuri de balade
Cu iz de vin și sînge, cu zornîit de fier
Și-ngemănat cu lanțul acestor cavalcade
Un fir de-argint, al doinei, rostogolit sub cer.




Am pus sub pașii galeși pe cîmpuri largi de hore
Vibrări legănătoare și molcome, de pluș,
Și-n jocuri iuți, pe dealuri, aprins-am aurore
Cu chiote de strune și hohot de arcuș.




Cînd s-a urzit lumina cea nouă-n stîva zării
Mi-am potrivit vioara la vuiete de turn
Slăvit eliberarea sortită fiecărui,
Jurînd să reclădesc și să răzbun.




Trec văile cu cîntec și-n cîntec urc pe coaste
Ca să cobor spre alte văi largi, un nou cuvînt...
La cumpănă de munte, sub cerurile vaste
Mă las tăcut cu ceafa la pămînt.




Scîntei și muchii lucii în zări, pe stînci, vibrează
Cînd sufletu-n tăcere cu lună mi-l încarc
Și-mi răspîndesc făptura pe-ntregul pisc de rază
Descălușînd prelungul prelungul minții arc.




Reiau apoi colanul de zile dăruite,
Le-nșir pios în cale și sufletu-mi încord,
Astfel, pîn-oi ajunge la mările-nverzite,
La mările uitării, cu sloiuri, de la nord.

Poezia Impresii din Munți de Nicolae Labiș

IMPRESII DIN MUNȚII


1.CĂUTĂTORUL DE COMORI





Cerul își urnește moara.
Nouri-nouri huruind se învîrt din grind în grind,
Peste-o roată nevăzută își descarcă, grei, povara.
De sub osiile zării fulgere descolăcite
Bat în munți, se-nfundă-n peșteri țiuind prin stalactite,
Și pădurile bătrîne-n dansul ploilor se prind.



Drept, învăluit de nori,
Stă pe crestele înalte cel ce caută comori.
Fruntea lui și cu statura s-au mărit și s-au lățit,
Prelungindu-se cu norii ce se-ntind în infinit.
Păru-i prelungit pe ceafă
De șuvoaie de apă,
Degetele-s prelungite
De șuvoaie nesfîrșite.





Au căutat comori străbunii alergînd cu ochii treji
După vipiile care noaptea tremură-ntre vreji.
Între vreji găsiră cioate umede de putregai -
Goală le-a rămas visarea, gol și sacul de mălai.
Și ca să rămînă sacul doar pe jumătate gol,
Pentru alții-au scos din munte și metale și petrol.




Oh, pădurile-nverzite, munții cei pletoși ascund,
Limpezi ori amestecate, mii, comorile la fund.
Unde trăsnetele sună
Zac comorile-n țărînă,
Unde trăsnetele tac
Zac comori, și-acolo zac.
Zac comori, cetăți și urne,
Zac comori de grîu și turme,
Zac comori de fier și plumb,
Zac comori de aur scump,
Zac comorile pe care nu le măsori în carate,
Zac nedezgropate încă mituri, doine și balade.





Drept, învăluit de nori,
Stă pe crestele pietroase cel ce caută comori.
L-am văzut cînd vînturile, buciumînd din corn de bouri,
Au căscat spărturi în nouri
Și-au lăsat senin prin ele să răsară peste pini -
Erau ochii lui senini.
Munții cei cu linii dure printre pîlcuri mari de ceață
Aduceau cu el la fașă,
Rîurile ce din munte în cîmpii intrau adînc,
Fremătînd, mi se părură brașu-i drept și brațu-i stîng.
El găsește, el păzește pîlcuri de comoară rară
Ce scot flăcări în afară ori ce nu scot în afară.
Dacă umblu și mă zbucium, laud munții și-i cutreier,
Simt că sînt o-ncrețitură din giganticul lor creier.




2. Ciuta


Un om în miezul zilei se razimă-n țapină,
Cu fața încordată, îngîndurat puțin.
Își șterge de pe frunte sudoarea de lumină
Și-i fumegă în spate cîmașa lui de in.



Din ciutura-nghețată el soarbe-o-nghițitură,
Apoi și-ndreaptă ăașii către păduri, tăcut.
Și ciutura păstrează sărutul lui pe gură
Precum, sfioasă, fata întîiul ei sărut.

Poezia Impresii din Munți de Nicolae Labiș

IMPRESII DIN MUNȚII


1.CĂUTĂTORUL DE COMORI





Cerul își urnește moara.
Nouri-nouri huruind se învîrt din grind în grind,
Peste-o roată nevăzută își descarcă, grei, povara.
De sub osiile zării fulgere descolăcite
Bat în munți, se-nfundă-n peșteri țiuind prin stalactite,
Și pădurile bătrîne-n dansul ploilor se prind.



Drept, învăluit de nori,
Stă pe crestele înalte cel ce caută comori.
Fruntea lui și cu statura s-au mărit și s-au lățit,
Prelungindu-se cu norii ce se-ntind în infinit.
Păru-i prelungit pe ceafă
De șuvoaie de apă,
Degetele-s prelungite
De șuvoaie nesfîrșite.





Au căutat comori străbunii alergînd cu ochii treji
După vipiile care noaptea tremură-ntre vreji.
Între vreji găsiră cioate umede de putregai -
Goală le-a rămas visarea, gol și sacul de mălai.
Și ca să rămînă sacul doar pe jumătate gol,
Pentru alții-au scos din munte și metale și petrol.




Oh, pădurile-nverzite, munții cei pletoși ascund,
Limpezi ori amestecate, mii, comorile la fund.
Unde trăsnetele sună
Zac comorile-n țărînă,
Unde trăsnetele tac
Zac comori, și-acolo zac.
Zac comori, cetăți și urne,
Zac comori de grîu și turme,
Zac comori de fier și plumb,
Zac comori de aur scump,
Zac comorile pe care nu le măsori în carate,
Zac nedezgropate încă mituri, doine și balade.





Drept, învăluit de nori,
Stă pe crestele pietroase cel ce caută comori.
L-am văzut cînd vînturile, buciumînd din corn de bouri,
Au căscat spărturi în nouri
Și-au lăsat senin prin ele să răsară peste pini -
Erau ochii lui senini.
Munții cei cu linii dure printre pîlcuri mari de ceață
Aduceau cu el la fașă,
Rîurile ce din munte în cîmpii intrau adînc,
Fremătînd, mi se părură brașu-i drept și brațu-i stîng.
El găsește, el păzește pîlcuri de comoară rară
Ce scot flăcări în afară ori ce nu scot în afară.
Dacă umblu și mă zbucium, laud munții și-i cutreier,
Simt că sînt o-ncrețitură din giganticul lor creier.




2. Ciuta


Un om în miezul zilei se razimă-n țapină,
Cu fața încordată, îngîndurat puțin.
Își șterge de pe frunte sudoarea de lumină
Și-i fumegă în spate cîmașa lui de in.



Din ciutura-nghețată el soarbe-o-nghițitură,
Apoi și-ndreaptă ăașii către păduri, tăcut.
Și ciutura păstrează sărutul lui pe gură
Precum, sfioasă, fata întîiul ei sărut.