Poezia Din Odisseia de Mihai Eminescu

DIN ODISSEIA




Spune-ne, muză divină, de mult iscusitul bărbatul, ce
Lung rătăcit după ce-au dărîmat Troada cea sfîntă.
Multe cetăți de oameni văzu și datini desprinse,
Multe-n inima lui supărări pe mare avut-au,
Chibzuind pentru sufletul lui, alor săi înturnare.
Dar pe tovarăși el nu mîntui cu toat-a lui grijă.
Singuri ei gătiră peirea prin fărădelege,
Căci, nebuni, si boii-au tăiet luminosului fiu al
Lui Hyperion, încît le luă a-ntoarcerii ziuă -
De-aste vorbește-ne asemeni puțin a Cronidului fiică.
Toți ceilalți precît de pieire-au scăpat, pre acasă
Ei erau, mîntuiți de războaie și de apele mării.
Numai pre el, doritul de patrie și de soție,
Nimfa măreață-l oprea, minunata zînă Calipso-n
Peștera cea boltită, rîvnind de bărbat ca să-i aibă.
În rotitoare plinire de vremuri trecu-au un an azi,
De cînd zeii-ntoarcerea-n țară îi rînduise
În Itaka și tot de nevoie el mîntuit nu-i
La iubiții lui. Toți zeii-l plîng. poseidaon
Singur ține mînie într-una el lui Odisseus,
Celui de-o samă cu zeii, nainte de-a ajunge în țară-i.

Poezia Din Odisseia de Mihai Eminescu

DIN ODISSEIA




Spune-ne, muză divină, de mult iscusitul bărbatul, ce
Lung rătăcit după ce-au dărîmat Troada cea sfîntă.
Multe cetăți de oameni văzu și datini desprinse,
Multe-n inima lui supărări pe mare avut-au,
Chibzuind pentru sufletul lui, alor săi înturnare.
Dar pe tovarăși el nu mîntui cu toat-a lui grijă.
Singuri ei gătiră peirea prin fărădelege,
Căci, nebuni, si boii-au tăiet luminosului fiu al
Lui Hyperion, încît le luă a-ntoarcerii ziuă -
De-aste vorbește-ne asemeni puțin a Cronidului fiică.
Toți ceilalți precît de pieire-au scăpat, pre acasă
Ei erau, mîntuiți de războaie și de apele mării.
Numai pre el, doritul de patrie și de soție,
Nimfa măreață-l oprea, minunata zînă Calipso-n
Peștera cea boltită, rîvnind de bărbat ca să-i aibă.
În rotitoare plinire de vremuri trecu-au un an azi,
De cînd zeii-ntoarcerea-n țară îi rînduise
În Itaka și tot de nevoie el mîntuit nu-i
La iubiții lui. Toți zeii-l plîng. poseidaon
Singur ține mînie într-una el lui Odisseus,
Celui de-o samă cu zeii, nainte de-a ajunge în țară-i.

Poezia Odihna Lăutarului ( Pastel ) de Nicolae Labiș

ODIHNA LĂUTARULUI ( PASTEL )


,, Iar cînd, sfioasă umbră, prin ceața rece-a serii...''



Jos, în găvane strînse de munții bot în bot,
Se-ncolăcesc molatic balaurii de ceață...
Se va ivi și luna în pisc, curînd de tot,
Printre-ncrețiții nouri subțiri, ce se răsfață.




Și-a desfăcut pieptarul și s-a descins de armă
Cu ceafa răsturnată în fragedul mohor,
Lăsînd trudită-n iarbă vioara să adoarmă,
Firavul cîntăreț rătăcitor.



- Încremeniți zac codrii și-nvîrtoșați ca fierea,
Dar cît de limpezi norii se-nvălură cînd trec !
Și-i liniște de-mi pare că-n juru-mi adierea
Foșnește în vioară sfios ca un culbec.




Scîntei și muchii lucii în zări, pe stînci, vibrează
Cînd sufletu-n tăcere cu lună mi-l încarc
Și-mi răspîndesc făptură pe-ntregul pisc de rază
Descălușînd prealungul minții arc...





...Am deslușit prin noapte galopuri de balade
Cu iz de vin și sînge, cu zornîit de fier
Și-ngemănat cu lanțul acestor cavalcade
Un fir de-argint, al doinei, rostogolit sub cer.




Am pus sub pașii galeși pe cîmpuri largi de hore
Vibrări legănătoare și molcome, de pluș,
Și-n jocuri iuți, pe dealuri, aprins-am aurore
Cu chiote de strune și hohot de arcuș.




Cînd s-a urzit lumina cea nouă-n stîva zării
Mi-am potrivit vioara la vuiete de turn
Slăvit eliberarea sortită fiecărui,
Jurînd să reclădesc și să răzbun.




Trec văile cu cîntec și-n cîntec urc pe coaste
Ca să cobor spre alte văi largi, un nou cuvînt...
La cumpănă de munte, sub cerurile vaste
Mă las tăcut cu ceafa la pămînt.




Scîntei și muchii lucii în zări, pe stînci, vibrează
Cînd sufletu-n tăcere cu lună mi-l încarc
Și-mi răspîndesc făptura pe-ntregul pisc de rază
Descălușînd prelungul prelungul minții arc.




Reiau apoi colanul de zile dăruite,
Le-nșir pios în cale și sufletu-mi încord,
Astfel, pîn-oi ajunge la mările-nverzite,
La mările uitării, cu sloiuri, de la nord.

Poezia Odihna Lăutarului ( Pastel ) de Nicolae Labiș

ODIHNA LĂUTARULUI ( PASTEL )


,, Iar cînd, sfioasă umbră, prin ceața rece-a serii...''



Jos, în găvane strînse de munții bot în bot,
Se-ncolăcesc molatic balaurii de ceață...
Se va ivi și luna în pisc, curînd de tot,
Printre-ncrețiții nouri subțiri, ce se răsfață.




Și-a desfăcut pieptarul și s-a descins de armă
Cu ceafa răsturnată în fragedul mohor,
Lăsînd trudită-n iarbă vioara să adoarmă,
Firavul cîntăreț rătăcitor.



- Încremeniți zac codrii și-nvîrtoșați ca fierea,
Dar cît de limpezi norii se-nvălură cînd trec !
Și-i liniște de-mi pare că-n juru-mi adierea
Foșnește în vioară sfios ca un culbec.




Scîntei și muchii lucii în zări, pe stînci, vibrează
Cînd sufletu-n tăcere cu lună mi-l încarc
Și-mi răspîndesc făptură pe-ntregul pisc de rază
Descălușînd prealungul minții arc...





...Am deslușit prin noapte galopuri de balade
Cu iz de vin și sînge, cu zornîit de fier
Și-ngemănat cu lanțul acestor cavalcade
Un fir de-argint, al doinei, rostogolit sub cer.




Am pus sub pașii galeși pe cîmpuri largi de hore
Vibrări legănătoare și molcome, de pluș,
Și-n jocuri iuți, pe dealuri, aprins-am aurore
Cu chiote de strune și hohot de arcuș.




Cînd s-a urzit lumina cea nouă-n stîva zării
Mi-am potrivit vioara la vuiete de turn
Slăvit eliberarea sortită fiecărui,
Jurînd să reclădesc și să răzbun.




Trec văile cu cîntec și-n cîntec urc pe coaste
Ca să cobor spre alte văi largi, un nou cuvînt...
La cumpănă de munte, sub cerurile vaste
Mă las tăcut cu ceafa la pămînt.




Scîntei și muchii lucii în zări, pe stînci, vibrează
Cînd sufletu-n tăcere cu lună mi-l încarc
Și-mi răspîndesc făptura pe-ntregul pisc de rază
Descălușînd prelungul prelungul minții arc.




Reiau apoi colanul de zile dăruite,
Le-nșir pios în cale și sufletu-mi încord,
Astfel, pîn-oi ajunge la mările-nverzite,
La mările uitării, cu sloiuri, de la nord.