Poezia Din Odisseia de Mihai Eminescu

DIN ODISSEIA




Spune-ne, muză divină, de mult iscusitul bărbatul, ce
Lung rătăcit după ce-au dărîmat Troada cea sfîntă.
Multe cetăți de oameni văzu și datini desprinse,
Multe-n inima lui supărări pe mare avut-au,
Chibzuind pentru sufletul lui, alor săi înturnare.
Dar pe tovarăși el nu mîntui cu toat-a lui grijă.
Singuri ei gătiră peirea prin fărădelege,
Căci, nebuni, si boii-au tăiet luminosului fiu al
Lui Hyperion, încît le luă a-ntoarcerii ziuă -
De-aste vorbește-ne asemeni puțin a Cronidului fiică.
Toți ceilalți precît de pieire-au scăpat, pre acasă
Ei erau, mîntuiți de războaie și de apele mării.
Numai pre el, doritul de patrie și de soție,
Nimfa măreață-l oprea, minunata zînă Calipso-n
Peștera cea boltită, rîvnind de bărbat ca să-i aibă.
În rotitoare plinire de vremuri trecu-au un an azi,
De cînd zeii-ntoarcerea-n țară îi rînduise
În Itaka și tot de nevoie el mîntuit nu-i
La iubiții lui. Toți zeii-l plîng. poseidaon
Singur ține mînie într-una el lui Odisseus,
Celui de-o samă cu zeii, nainte de-a ajunge în țară-i.