ALBATROSUL UCIS
Cînd dintre pomi spre mare se răsucise vîntul
Și-n catifeaua umbrei nisipul amorțea
L-a scos un val afară cu grijă așezîndu-l
Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.
La marginea vieții clocotitoare-a mării
Stă nefiresc de țeapăn, trufaș însă răpus.
Privește încă parcă talazurile zării
Cu gîntul galeș îndoit în sus.
Murdare și sărate-s aripile-i deschise,
Furtuna ce-l izbise îi cîntă-un surd prohod,
Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise
Al căror miez căldurile îl rod.
De valuri aruncate pe țărmul sec și tare
Muriră fără luptă sclipind acum bogat.
Le tulbură lumina lor albă, orbitoare
Aripa lui cu mîl întunecat.
Deasupra țipă-n aer dansînd în salturi bruște,
Sfidînd nemărginirea un tînăr pescăruș.
Războinicul furtunii zvîrlit între moluște
Răsfrînge-n ochiu-i stins un nou urcuș.
Cînd se-ntețește briza aripa-i se-nfioară
Și, re-nviat o clipă de-un nevăzut îndemn,
Îți pare că zbura-va din nou, ultima oară,
Spre-un cimitir mai sobru și mai demn.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...