Poezia Din Larg Octavian Goga

DIN LARG


Eu urc spre culme... Mi-a rămas în urmă
Noroiul prins în putreda-i osîndă,
Înfrigurata patimilor turmă,
Cu chiot lung de-ntrecere flămîndă...




Eu urc... Acolo jos, în adîncime,
Aud viața ce-și întinde hora ;
E necurmatul cîntec din vechime.
Îl știu... Mai bine n-o știe nime,
Căci am băut din cupa tuturora
Și l-am plătit cu lacrimi și cu rime...




Acum, în drum cînd mă opresc vreodată
Și fac popas la nouă cotitură,
Priveliștea din înălțimi s-arată
Atăt de-ngustă, strîmbă și ciudată,
Cu valul ei de dragoste și ură,




Că orice pas de mergere-nainte
Îmi nărui-o aducere-aminte,
Îmi frînge-un glas, un zîmbet, o icoană...
Din cîte jos, m-au urmărit în goană...




Și tot așa... de-acum o să-mi rămînă
Aceeași țintă fără de zăbavă,
Să-mi ușurez povara de țărînă,
Să-mi cer de sus paharul de otravă !




Jur împrejur e largul care cîntă,
E soare-n cer, e sărbătoare sfîntă,
Și-n vreme ce mi-a amuțit pămîntul
Fiorul păcii-n suflet mi se lasă,
Eternității îmi flutură veșmîntul ;
Simt Dumnezeu cum mă primește-n casă...
Mai sus !... Mai sus !... Cetățile de stele
Cuprind rotirea gîndurilor mele,
Și, ca un sîn ocrotitor de mamă,
O năzuință proaspătă mă cheamă :





Neprihănită, mîndră poezie,
Lumină albă, pururi adorată,
Ascultă-mă cu ruga mea tîrzie,
Și fă pe veci în minte să-mi tresalte,
Strălucitoare, rece și curată,
Singurătatea culmilor înalte...