MEȘTERUL
Meșter valah, azi nume de fîntînă,
Crescut din lutul ce l-ai plămădit
În sprintenă zidire cu trei turle
Și ie dantelată de granit,
Din cîntece pierdute pînă astăzi
Și din puterea visului vînjos
Ai închegat, cu palme bătucite,
Minunea de la Argeș mai în jos.
Un om bărbos ținea o floare albă
În aspre palme, mînîind-o blînd...
Căzut în iarbă și secat de vlagă,
O doină tristă îngîna în gînd.
Priveai. Și-un dor tulburător te-ncinse
Lui să-i închini nemaivăzut altar,
Să stea pe plaiul aspru aspru, precum floarea
În palme bătucite de plugar.
Visai să vezi sub bolțile rotunde
Și-n fulmul pîlpîit de lumînări,
Pe lemnul zugrăvit cu lut și soare
Chipul pălmașilor acestei țări.
Înfrigurat de-un singur gînd, smulgîndu-ți
Ca zdrențe vii părerile de rău,
Tu ți-ai strivit sub talpa mănăstirii
Inima ta, tot ce-ai avut al tău.
Dar ți-ai simșit-o renăscînd cu larmă
În dangătul de clopot, presimțit
Al veacurilor multe, viitoare,
Tu Promoteu român, purtînd alt mit
Cînd ridicat pe cea mai naltă turlă,
Cu glas profetic, domnului despot,
De-ai să mai poți clădi la fel minune,
I-ai dat răspunsul răzvrătit : Mai pot !
Orbind cu pirozeaua de pe cușmă,
Și îndreptînd hangerul de la gît,
Domnul țintea profilul pietrei, fraged,
Cu ochi pizmuitor și mohorît.
Tot ce-ai putut, plătind din tine, da,
Ca piatra de pe frunte să-i lucească
Rugul unic suit pe jertfa ta.
Cînd schelele curmate se surpară
Păreai atît de neînvins sub nor,
Încît cu slabe aripi de șîndrilă
Ai fi putut spre alte zări să zbori.
Dar dragostea pămîntuli și-a țării
Te-a prăvălit pe cîmpul fumuriu,
Ca să țîșnești în veci de veci, fîntînă,
De jertfă și de cîntec pururi viu.
S-a destrămat sub piatră-n mănăstire
Cel de demult a poruncit ca domn.
Fîntîna curge-n brazde și-n ulcioare,
Fără odihnă, fără uitare, fără somn.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...