VITA NUOVA
Te-am dărîmat, hotar de-odinioară,
Brîu împletit din lacrimi și din sînge,
Veriga ta de foc nu mă mai strînge
Și lanțul tău a încetat să doară.
Trecutul însă tot se mai răsfrînge,
Ca un paiangen tainic mă-mpresoară
Și-n inima mea fulgere coboară
Din zilele ce mă-nvățau a plînge...
E în zadar ! Din munții vechi de ură
Eu nu mai simt nici o fărîmitură.
Pe veci în mine fiara a murit !...
Iar unde-a fost nenorocirea noastră,
Eu pretutindeni am cîte-o fereastră,
Ce stă deschisă larg spre infinit...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...