Poezia Pămînt și Cer de Octavian Goga

     PĂMÎNT ȘI CER

                 I

Pămînt, și pămînt... Ogradă vinovată
C-un furnicar la orice cotitură,
Cu măruntaie putrede de ură,
Povestea ta o știu... e neschimbată...




Așa muncit de-o tainică arsură,
Rîvnind o nouă jertfă-nsîngerată,
Flămînd și rău, așa mi te arată
Din moși-strămoși a veacurilor gură.




De-aceea,-nvins și obosit de tine,
Cu suflet chemat de zări senine
De cîte ori mă cerceta misterul,



                  II

Acolo-n slavă, binecuvîntate,
Ardeau lumini sfințite din vechime,
Era un templu unde n-a fost nime
Din lumea asta plină de păcate...




Altar aveam acolo-n înălțime,
Căci, după poarta bolții înstelate,
Homer mi-a dat a zeilor cetate,
Isus mi-a dat curata lui treime...




Putea oricît să stăruie minciuna
Aci în praf... căci ochii totdeauna
Scăldîndu-se-n tăriile albastre,




Mă învățau în nopți de reverie,
Că este sus, în cer, o armonie,
Ce-i dincolo de patimile noastre...


                      III


Azi în zadar vrea inima bolnavă
Să-mi prind-un vis din norii moi de seară,
Azi umbrele amurgului de vară
Miroase toate-a moarte și-a otravă...




Zbătîndu-se în goana lui de fiară,
Pămîntul simt s-a urcat în slavă ;
Mașina lui îmi uruie grozavă
Spărgînd a bolții pace legendară...




Rănit văzduhul tremura-n răsfrîngeri,
Se duc din el popoarele de îngeri,
Și-n mintea mea un basm frumos se frînge !





Nu mai ești sfîntă rază diafană,
Căci cerul alb și fără de prihană
Azi e stropit cu pete mari de sînge...