PROFETUL
Am fost proroc, pe drumul din pustie,
Cînd zilele mureau, nemîngîiete...
Am fost proroc, izvor de apă vie,
Toși m-au băut, de friguri și de sete.
Un vaier surd din veacuri depărtate
Venea la mine-n noapte, să mă cheme,
Și mă găsea cu buze-nfrigurate
Din plînsul vostru împletitnd blesteme.
Iloți, flămînzi de pîine și de soare,
În carnea mea eu v-am dospit fiorul,
Și despicînd a vremurilor vîltoare,
Prin graiul meu vorbea Mîntuitorul.
Însîngerat v-am răscolit cărare
Cu inima, cu pumnul și cu dinții,
M-am îmbrăcat în neguri și pierzare,
Ca să vă dau limanul biruințeii...
Cînd valul meu s-a revărsat pe uliți
O clip-abia din larga lui năvală,
Din mii de guri, din strigăte și suliți,
I-am auzit cîntarea triumfală.
O zgură neagră i-a rămas în urmă.
Ce mic e azi alaiul tuturora !
Străină mi-e biruitoarea turmă
Cu tot noroiul unde-și joacă hora.
Un chiot strîmb îmi urlă la fereastră,
Norocul lui mă mustră și mă doare.
Nu-i visul meu în fericirea voastră...
Eu am vestit o altă sărbătoare.
Mă-ntorc din nou spre culmi de-odinioară,
Ca să nu-mi sfarm o sfîntă profeție,
Cu ce mai am din vechea mea comoară,
Lăsați-mă să plec iar în pustie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...