DE PROFUNDIS
Din sufletul meu, peșteră uitată,
Cu scorburi multe, văduve de soare,
Tăcerile lai strigă cîteodată,
Ca niște robi rebeli în închisoare.
Sunt visuri, patimi, cîntece pierdute
Și întrebări nedezlegate încă,
Tot țintirimul vieții mele multe
Mă cheam-atunnci cu matca lui adîncă
Dintr-o poveste mîndră și păgînă
S-abat frînturi de straie zdrențuite,
M-ating răzleț cu taina lor bătrînă,
O clipă-abia, și negura le-nghite.
De fiecare plînge-o agonie
Și flutură o umbră de mustrare,
Nemilostivă volbură tîrzie,
Cu gheara ei mă sapă și mă doare.
Așa pe rînd, sălbatice și crude,
Mă urmăresc tăcerile deșarte,
Dar anii trec și glasul lor s-aude
Tot mai încet și tot mai de departe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...