Poezia Partidului de Nicolae Labiș

PARTIDULUI


Lumina ideală cînd Dante contemplase
călăuzit de scumpa-i simbolică femeie,
cuvîntul i se stinse și mîna lui sculptase
al treilea pîlc și ultimul de stele-n epopee.
Umplînd cu vii popoarele abtractele genuni
spre-a se-ndruma prin ele la sferele divine,
el n-a primit din partea supremei viziuni
puterea de-a o-ncape întreagă în terține.





Și noi cutreierarăm făgașuri infernale
cu asudate palme izbind ori alinînd
Vrăjmașii ori umilii ce ne-au ieșit în cale,
nu-n spațiul ptolomeic, ci-n viață, pe pămînt.
Dar cînd, adînc dorită, flamura ta de pară
ne-a-nfiorat privirea, partidul meu, atunci
din creștete zvîcnit-a cu scut și lance-afară
cîntecul nou, s-asculte mărețele-i porunci.




Aceasta-i marea-ți forță : faci clopot de argint
din inimile noastre, ori tunuri pe crenele,
dur aliaj în care eu recunosc distinct
părinții mei, iubirea și visurile mele.





Nu răzimat în cîrja metaforelor fade,
ci drept, din zare-n care, sub ceru-mpurpurat,
crescute larg în suflet cîmpiile baladei
cu pași definitivi mi-ai măsurat.





Sînt oameni căror viața le-a dat înalte premii,
medalii sunătoare, cu clinchet argintiu.
Eu unu-mi cresc, tovarăș cu clopotul poemei,
Totalul vis - ostașul tău să fiu.