Poezia De Profundis de Octavian Goga

DE PROFUNDIS



Nu mai sunt șesuri netede în țară,
Cîmpii de grîu, cu marea-nșelătoare,
Întinse miriști fără de răzoare,
Ce-n strălucirea razelor de soare
Își legănau în pragul altor zile,
Cu leneș ritm, podoaba legendară...




Nu mai sunt șesuri netede în țară,
Căci pretutindeni au crescut movile,
Să-nsemne drumul morții călătoare...




Movile, tristă zestre funerară,
Biserici noi, cu turnuri de schelete,
Morminte multe și nemîngîiete,
Tăcute urne, tainice colinde,
Grozave peșteri, ce-ngropați ruine,





Voi răsăriți pe lanul plin de spice,
În umbrele amurgului de vară,
Ca niște pumni ce vor să se ridice,
Să spargă bolta zărilor albastre...





Înfricoșate-s pivnițele voastre,
Vulcani aprinși le dorm în măruntaie,
Credinți și doruri, rîuri de văpaie
E toată goana sîntelui fierbinte,
Din uri și patimi prinse-n jurăminte :
E țintirimul plin de oseminte,
Ce s-a umplut din cîmpuri de bătaie...




O iarbă moale, proaspătă și grasă,
A îmbrăcat c-un verde de mătasă
Aceste culmi ivite pe cîmpie,
Din haina lor rîd flori de păpădie.
Dar jos, subt stratul țarinei mănoase,
Ele închid o vastă-mpărăție
De năzuiți, de carne și de oase...



Sunt morții noștri încleștați sub glie,
Nenumărate trupuri zdrențuite
De fier și plumb, de-a cailor copite,
În furtunoasa luptelor năvală.
Sunt cei căzuți în clipa triumfală,




Biruitorii cîmpului de plîngeri,
Care, murind, zîmbeau în agonie ;
Sunt măcinișul negrelor înfrîngeri,
Bieți muceniți, ce-n hora de obuze,
Cu pieptul gol au vrut să-nfrunte valul,
Și-au fost striviți cu blestemul pe buze ;
Sunt umbrele ce-au azvîrlit spitalul
Din patul lui sub huma milostivă,
Ologi și ciungi mușcați de mitraliere,
Cu chipuri reci și strîmbe de durere ;
Sunt gloata tristă, morții fără lupte,
Cei înghețați de frig, în straie rupte,
Cei oropsiți de foame și de boală...
Toți înfrățiți în neorînduială,
I-acopere pămîntul, deopotrivă.




Străine, tu, culegător de grîne,
Tu, ce-mi cutreieri țara după pîne,
Și-nfășurat în nepăsare crudă
Îți porți în larg privirea fără milă,
Nu te opri întrebător în cale,
Cînd treci pe lîngă tragica movilă,
Vorbește-ncet, să nu mi te audă,
Nici să priceapă umbletele tale,
Ce-ar răscoli în adîncimi vulcanul...
Ia tot belșugul holdelor cu tine,
Nici nu gîndi că-n snopii ce vei strînge,
În orice bob avem un strop de sînge ;
Tu satură-ți cohortele păgîne...
Dar fugi grăbit în drum, printre coline,
Căci n-are iadul draci să-l mai înfrîne
Cînd s-a porni de-acolo uraganul !...

Poezia De Profundis de Octavian Goga

DE PROFUNDIS



Nu mai sunt șesuri netede în țară,
Cîmpii de grîu, cu marea-nșelătoare,
Întinse miriști fără de răzoare,
Ce-n strălucirea razelor de soare
Își legănau în pragul altor zile,
Cu leneș ritm, podoaba legendară...




Nu mai sunt șesuri netede în țară,
Căci pretutindeni au crescut movile,
Să-nsemne drumul morții călătoare...




Movile, tristă zestre funerară,
Biserici noi, cu turnuri de schelete,
Morminte multe și nemîngîiete,
Tăcute urne, tainice colinde,
Grozave peșteri, ce-ngropați ruine,





Voi răsăriți pe lanul plin de spice,
În umbrele amurgului de vară,
Ca niște pumni ce vor să se ridice,
Să spargă bolta zărilor albastre...





Înfricoșate-s pivnițele voastre,
Vulcani aprinși le dorm în măruntaie,
Credinți și doruri, rîuri de văpaie
E toată goana sîntelui fierbinte,
Din uri și patimi prinse-n jurăminte :
E țintirimul plin de oseminte,
Ce s-a umplut din cîmpuri de bătaie...




O iarbă moale, proaspătă și grasă,
A îmbrăcat c-un verde de mătasă
Aceste culmi ivite pe cîmpie,
Din haina lor rîd flori de păpădie.
Dar jos, subt stratul țarinei mănoase,
Ele închid o vastă-mpărăție
De năzuiți, de carne și de oase...



Sunt morții noștri încleștați sub glie,
Nenumărate trupuri zdrențuite
De fier și plumb, de-a cailor copite,
În furtunoasa luptelor năvală.
Sunt cei căzuți în clipa triumfală,




Biruitorii cîmpului de plîngeri,
Care, murind, zîmbeau în agonie ;
Sunt măcinișul negrelor înfrîngeri,
Bieți muceniți, ce-n hora de obuze,
Cu pieptul gol au vrut să-nfrunte valul,
Și-au fost striviți cu blestemul pe buze ;
Sunt umbrele ce-au azvîrlit spitalul
Din patul lui sub huma milostivă,
Ologi și ciungi mușcați de mitraliere,
Cu chipuri reci și strîmbe de durere ;
Sunt gloata tristă, morții fără lupte,
Cei înghețați de frig, în straie rupte,
Cei oropsiți de foame și de boală...
Toți înfrățiți în neorînduială,
I-acopere pămîntul, deopotrivă.




Străine, tu, culegător de grîne,
Tu, ce-mi cutreieri țara după pîne,
Și-nfășurat în nepăsare crudă
Îți porți în larg privirea fără milă,
Nu te opri întrebător în cale,
Cînd treci pe lîngă tragica movilă,
Vorbește-ncet, să nu mi te audă,
Nici să priceapă umbletele tale,
Ce-ar răscoli în adîncimi vulcanul...
Ia tot belșugul holdelor cu tine,
Nici nu gîndi că-n snopii ce vei strînge,
În orice bob avem un strop de sînge ;
Tu satură-ți cohortele păgîne...
Dar fugi grăbit în drum, printre coline,
Căci n-are iadul draci să-l mai înfrîne
Cînd s-a porni de-acolo uraganul !...

Poezia Lui Marx de Nicolae Labiș

             LUI MARX

                     I

Cînd dorm în petale uitate și triste, candorile,
Cînd surde convulsii cutremură lumea, cînd orele
Fug biciuite de vești în sălbatica larmă,
Cînd gîndul se plinbă-agitat și nu poate s-adoarmă,
Cînd liniște-ai spartă sub cizme și țipă și moare,
Mă gîndesc la bărbatul cu fruntea de un alb luminos,
Cu barbă imensă și sură tăiată-n curbare
De arcul mustăților negre pornite în jos,
Mă gîndesc la bărbatul lucid, generos, populat
De idei ce agită frenetic înalte drapele,
Așa cum de-un veac încheiat s-a săpat nepătat
Chipul viu în metalul memoriel mele.


                       II


A făurit Demiurgul pe om după chipu-l,
Dar mîinile Lui L-au Ttrădat și privirea-I la fel.
Înviat, s-a vădit imperfec ca nisipu-i
Că aduce prea vag cu supremul model,
Forme mai moi, ochi mai slabi și un sînge subțire...
Neliniștit mă întreb ce-ar fi dacă Naltul
Ar fi creat doar în planuri, lăsînd moștenire
Opera sa părintească în seamă la altul.



Ar fi fost mai multe dureri și nevoi decît sînt,
Mai multă prostie, deci crime-ar fi fost pe pămînt.
Stelele iarăși se-așează în unghi criminal,
Negre seninuri din nou se strecoară în plante,
Iarăși se prinde rugină pe-un alb ideal,
Iarăși dansează-ale morții perverse bacante,
Lumea se clatină iar suspendată-n abis,
Nările iarăși se umplu de fumuri amare,
Naivul meu suflet se zbate țipînd ca-ntr-un vis
Plin de vedenii albastre cu coadă și gheare.



                     III

Nu știu cum pot să se joace poeții cu-aceste
Rime ale traiului nostru prezent și concret,
Trist îi observ, aruncîndu-mi privirile peste
Invizibilul meu epolet.



 Marx, mi-amintesc și acuma de tine,
Zburdai cu puștanul în cîrcă, și-n creierul tău
Gînduri în timpul acesta treceau în dulbine,
Să limpezească pe veacuri lumina de hău.



Purtîndu-mi puștanul în mine în ritmuri îl zburd,
Dar amețitoare-i cadența, țesută din pară,
Se agită în mine-nvîrtindu-se, clocotu-i surd,
Răzbate afară și-astfel izbutește să doară.




Să doară-acest timp consemnîndul-l, să doară, să cheme
Lumea la clope și la blesteme,
Să cheme, să doară, să cheme-n vibrări repetate
Lumea la fapte și la luciditate.


                             IV

Marx, Mi-amintesc de un vis ce-i al tău și al meu.
N-o să te supere cînd am spun că-i al tău și al meu.
Tu ai visat c-au să spună cu toții : e al tău și al meu ;
Marx, mi-amintesc de un vis ce-i al tău și al meu,
Gîndul să urce-n înalt, la popasuri s-adoarmă,
Pulsul să sune normal și să lunece orele
În armonioasă și limpede larmă.

Poezia Lui Marx de Nicolae Labiș

             LUI MARX

                     I

Cînd dorm în petale uitate și triste, candorile,
Cînd surde convulsii cutremură lumea, cînd orele
Fug biciuite de vești în sălbatica larmă,
Cînd gîndul se plinbă-agitat și nu poate s-adoarmă,
Cînd liniște-ai spartă sub cizme și țipă și moare,
Mă gîndesc la bărbatul cu fruntea de un alb luminos,
Cu barbă imensă și sură tăiată-n curbare
De arcul mustăților negre pornite în jos,
Mă gîndesc la bărbatul lucid, generos, populat
De idei ce agită frenetic înalte drapele,
Așa cum de-un veac încheiat s-a săpat nepătat
Chipul viu în metalul memoriel mele.


                       II


A făurit Demiurgul pe om după chipu-l,
Dar mîinile Lui L-au Ttrădat și privirea-I la fel.
Înviat, s-a vădit imperfec ca nisipu-i
Că aduce prea vag cu supremul model,
Forme mai moi, ochi mai slabi și un sînge subțire...
Neliniștit mă întreb ce-ar fi dacă Naltul
Ar fi creat doar în planuri, lăsînd moștenire
Opera sa părintească în seamă la altul.



Ar fi fost mai multe dureri și nevoi decît sînt,
Mai multă prostie, deci crime-ar fi fost pe pămînt.
Stelele iarăși se-așează în unghi criminal,
Negre seninuri din nou se strecoară în plante,
Iarăși se prinde rugină pe-un alb ideal,
Iarăși dansează-ale morții perverse bacante,
Lumea se clatină iar suspendată-n abis,
Nările iarăși se umplu de fumuri amare,
Naivul meu suflet se zbate țipînd ca-ntr-un vis
Plin de vedenii albastre cu coadă și gheare.



                     III

Nu știu cum pot să se joace poeții cu-aceste
Rime ale traiului nostru prezent și concret,
Trist îi observ, aruncîndu-mi privirile peste
Invizibilul meu epolet.



 Marx, mi-amintesc și acuma de tine,
Zburdai cu puștanul în cîrcă, și-n creierul tău
Gînduri în timpul acesta treceau în dulbine,
Să limpezească pe veacuri lumina de hău.



Purtîndu-mi puștanul în mine în ritmuri îl zburd,
Dar amețitoare-i cadența, țesută din pară,
Se agită în mine-nvîrtindu-se, clocotu-i surd,
Răzbate afară și-astfel izbutește să doară.




Să doară-acest timp consemnîndul-l, să doară, să cheme
Lumea la clope și la blesteme,
Să cheme, să doară, să cheme-n vibrări repetate
Lumea la fapte și la luciditate.


                             IV

Marx, Mi-amintesc de un vis ce-i al tău și al meu.
N-o să te supere cînd am spun că-i al tău și al meu.
Tu ai visat c-au să spună cu toții : e al tău și al meu ;
Marx, mi-amintesc de un vis ce-i al tău și al meu,
Gîndul să urce-n înalt, la popasuri s-adoarmă,
Pulsul să sune normal și să lunece orele
În armonioasă și limpede larmă.