Poezia Tovarăși de Octavian Goga

TOVARĂȘI



Îi vezi tovarăși... Liniștea de seară
I-a împăcat... Cei doi copaci visează...
Cu trupurile lor se-mbrățișează
Și-o frunză nu-i pe ramuri să tresară.




Pesemne-acum, cînd luna luminează,
Ei se gîndesc la vremi de-odinioară,
La vifore și lupte ce-ndurară
De cînd pe culme-alături sunt de pază.




Sub bolta lor cum stăm, nu ți se pare
Că sfînta noastră dragoste tîrzie
Ne mai trimite-o proaspătă iertare ?




Și nu simți tu în suflet începutul
Unei vieți de nouă armonie,
Acum cînd moare-n depărtări trecutul ?...

Poezia Tovarăși de Octavian Goga

TOVARĂȘI



Îi vezi tovarăși... Liniștea de seară
I-a împăcat... Cei doi copaci visează...
Cu trupurile lor se-mbrățișează
Și-o frunză nu-i pe ramuri să tresară.




Pesemne-acum, cînd luna luminează,
Ei se gîndesc la vremi de-odinioară,
La vifore și lupte ce-ndurară
De cînd pe culme-alături sunt de pază.




Sub bolta lor cum stăm, nu ți se pare
Că sfînta noastră dragoste tîrzie
Ne mai trimite-o proaspătă iertare ?




Și nu simți tu în suflet începutul
Unei vieți de nouă armonie,
Acum cînd moare-n depărtări trecutul ?...

Poezia Vita Nuova de Octavian Goga

VITA NUOVA



Te-am dărîmat, hotar de-odinioară,
Brîu împletit din lacrimi și din sînge,
Veriga ta de foc nu mă mai strînge
Și lanțul tău a  încetat să doară.



Trecutul însă tot se mai răsfrînge,
Ca un paiangen tainic mă-mpresoară
Și-n inima mea fulgere coboară
Din zilele ce mă-nvățau a plînge...




E în zadar ! Din munții vechi de ură
Eu nu mai simt nici o fărîmitură.
Pe veci în mine fiara a murit !...





Iar unde-a fost nenorocirea noastră,
Eu pretutindeni am cîte-o fereastră,
Ce stă deschisă larg spre infinit...

Poezia Vita Nuova de Octavian Goga

VITA NUOVA



Te-am dărîmat, hotar de-odinioară,
Brîu împletit din lacrimi și din sînge,
Veriga ta de foc nu mă mai strînge
Și lanțul tău a  încetat să doară.



Trecutul însă tot se mai răsfrînge,
Ca un paiangen tainic mă-mpresoară
Și-n inima mea fulgere coboară
Din zilele ce mă-nvățau a plînge...




E în zadar ! Din munții vechi de ură
Eu nu mai simt nici o fărîmitură.
Pe veci în mine fiara a murit !...





Iar unde-a fost nenorocirea noastră,
Eu pretutindeni am cîte-o fereastră,
Ce stă deschisă larg spre infinit...