Poezia Psalm ( 3 ) de Tudor Arghezi

PSALM ( 3 )


Tare sînt singur, Doamne, și pieziș !
Copac pribeag uitat în cîmpie,
Cu fruct amar și cu frunziș
Țepos și aspru-n îndîrjire vie.




Tînjesc ca pasărea ciripitoare
Să se oprească-n drum,
Să cînte-n mine și să zboare
Prin umbra mea de fum.




Aștept crîmpeie mici de gingășie,
Cîntece mici de vrăbii și lăstun
Să mi se dea și mie,
Ca pomilor de rod cu gustul bun.




Nu am nectare roze de dulceață,
Nici chiar aroma primei agurizi,
Și prins adînc între vecii și ceață,
Nu-mi stau pe coajă moile omizi.




Nalt candelabru, strajă de hotare,
Stelele vin și se aprind pe rînd
În ramurile-ntinse pe altare -
Și te slujesc ; dar, Doamne, pînă cînd ?




De-a fi-nflorit numai cu focuri sfinte
Și de-a rodi metale doar, pătruns
De grelele porunci și-nvățăminte,
Poate că, Doamne, mi-este de ajuns.




În rostul meu tu m-ai lăsat uitării
Și mă muncesc din rădăcini și sînger.
Trimite, Doamne, semnul depărtării,
Din cînd în cînd, cîte un pui de înger,


Să bată alb din aripă la lună,
Să-mi dea din nou povața ta mai bună.

Poezia Morgenstimmung de Tugor Arghezi

MORGENSTIMMUNG




Tu ți-ai strecurat cîntecul în mine
Într-o dup-amiază, cînd
Fereastra sufletului zăvorîtă bine
Se deschisese-n vînt,
Fără să știu că te aud cîntînd.




Cîntecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavandă sonoră. Iată,
Au sărit zăvoarele,
Și mînăstirea mi-a rămas descuiată.




Și poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cîntecul, și degetul tău cel mic,
Care pipăia mierlele pe clape -
Și-ntreaga ta făptură, aproape.





Cu tunetul se prăbușiră și norii
În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele... Mi-s
Șubrede bîrnele, ca foile florii.




De ce-ai cîntat ? De ce te-am auzit ?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos -
Nedespărțit - în bolți.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieți, eu veneam din morți.

Poezia Creion ( 1 ) de Tudor Arghezi

CREION



Vino joc de vorbe goale.
Sîntem singuri. Ce să-i spun ?
Numai gura dumisale
Se aude subt un prun.




Pouă crengile lui rouă.
Cade cîte-o picătură,
Una-n păr, găteală nouă,
Una-n gene, alta-n gură.




Floarea mică, iarba toată,
Subt dantela albei rochi,
Spre genunche ridicată,
Plină-i de pîndiri de ochi.




Aerul o strînge. Cerul
O dogoare și-o sărută.
Unde trece-n cîmp, ca fierul,
Țara caldă face-o cută.




Și din toate, singur eu
Nu-ndrăznesc s-o prind de mînă
Și, c-un șold în pieptul meu,
Să o sprijin la fîntînă.

Poezia Cenușa Visărilor de Tudor Arghezi

CENUȘA VISĂRILOR




Cenușa visărilor noastre
Se cerne grămezi peste noi,
Precum se coboară pe glastre,
Atinse, petalele-albastre,
De-o gîză căzută de sus printre foi.




Se scutură vîntul și geme.
Pămîntul e una cu cerul,
Orașele-s bulgări și gheme,
Ghitare adînci de blesteme,
Și aerul rece ca fierul.




Pămîntul e-o moară deșartă
Cu larve cerșind adăpost,
Mișcîndu-se-n pulberea moartă,
Ce-n haos mereu se deșartă :


Țarîna visării ce-a fost.