Poezia Creion ( 2 ) de Tudor Arghezi

CREION   ( 2 )



Obrajii tăi mi-s dragi
Cu ochii lor ca lacul
În care se-oglindesc
Azurul și copacul.




Surîsul tău mi-i drag,
Căci e ca piatra-n fund,
Spre care-nnoată albi
Pești lungi cu ochi rotund.




Și capul tău mi-i drag,
Căci e ca malu-n stuf,
Unde păianjeni dorm,
Pe zori făcute puf.




Făptura ta întreagă
De chin și bucurie,
Nu trebuie să-mi fie,
De ce să-mi fie dragă ?

Poezia Lumina Lină de Tudor Arghezi

LUMINA LINĂ



Cum te găsești, ușoară zburătoare,
Zăcînd aci, pe-o margine de drum,
Și nu dormind într-un polen de floare,
Învăluită-n aur și parfum ?




Neascultînd de vîntul de la stup,
Te-ai aruncat în plasa verde-a zilei
Și darurile-acum, ale zambilei,
Puterile-amorțite ți le rup.




Voind să duci tezaurul de ceară,
Te prebușiși din drumul cel înnalt.
Cine-o să vie, trupul tău de-afară
Să-l caute și-n jur să sufle cald ?




Cu aripa-n țărînă și în vis,
Strînge la piept comoara ta deplină.
Cît te iubesc, frumoasa mea albină,
Că sarcina chemării te-a ucis !

Poezia Descîntec de Tudor Arghezi

DESCÎNTEC




Lacăte, cine te-a închis
La ușa marelui meu vis ?
Unde ni-i cheia, unde-i păzitorul,
Să sfarăme zăvorul
Și să vedem în fundul nopții noastre
Mișcîndu-se comorile albastre ?
Un pas din timp în timp, greoi,
Se-apropie, dar a trecut de noi.
Toți pașii se sfîrșesc și pier
Pentru urechea ta de fier.
De-o vînă-ntoarsă peste tine
Cred că atîrnă din văzduh glicine
Și, de pe bolți, zorele
Și muguri și ciorchini de stele.
Cine va pune-n ușa noastră cheie
O singură scînteie ?
Lumina ochiul și-l așază.
Și-n încăpere caută să vază.
Lacătul simte și tresare
Cu bezna mea, ca de o sărutare.
Stea, nu poți tu intra-n veriga lui
Și lacătul tăcerii să-l descui ?

Poezia Întoarcere În Țărînă de Tudor Arghezi

ÎNTOARECERE ÎN ȚĂRÎNĂ



De prin adîncul nopții vin cocorii
Pe care i-am văzut plecînd,
Și cu tăcerea gîndului și-a orei
Vorbele lor le-auzi de pe pămînt.




Vin înnapoi din raiuri fericite
Și lumea-ntreagă-a stelelor străbat,
Vechi credincioși ai turlei părăsite
Și ai bisericii sărace dintr-un sat.




În sufletul, bolnav de oseminte
De zei străini, frumoși în templul lor,
Se iscă aspru un îndemn fierbinte
Și-mi simt sculate aripi de cocor.