Poezia Fiara Mării de Tudor Arghezi

FIARA MĂRII



Te iată iarăș singur, în luntre cît o scoică,
Luptînd în fundul zării cu norii mari din cer
Și legănat de mare, de fiară, ca de-o doică,
Și năbușit în cîntec de țîțele-i de fier.





Talazele-adunate cu bezne, șerpi și rîme,
Și-n gloate ghemuite, fanaticii limbrici
Te urmăresc : izbînda și lupta să-ți dărîme,
Findcă putuși furtuna cu fruntea să despici.





Deasupra muncii tale încet biruitoare
Veghează-n toată lumea un singur strop de stea.
Ca un păianjen care a pogorît din soare
Ca-n trecerea vîltori zălog și scut să stea.





Te iată prins de vînturi. Stihia nu te cruță.
Ca-n vremea cînd, lipsindu-i și luntre și lopeți,
Omul era bolnava și palida maimuță,
Înfricoșată-n fața cereștilor păreți.





Departe ești, departe, ca fluturii ce-și lasă
În ramuri crisalida, din piersicul natal,
Departe foarte, frate, de sineți și de casă,
Gonind întreg oceanul, străin, din val în val.

Unde se duce singur, urzit în marea deasă ?

Poezia Fiara Mării de Tudor Arghezi

FIARA MĂRII



Te iată iarăș singur, în luntre cît o scoică,
Luptînd în fundul zării cu norii mari din cer
Și legănat de mare, de fiară, ca de-o doică,
Și năbușit în cîntec de țîțele-i de fier.





Talazele-adunate cu bezne, șerpi și rîme,
Și-n gloate ghemuite, fanaticii limbrici
Te urmăresc : izbînda și lupta să-ți dărîme,
Findcă putuși furtuna cu fruntea să despici.





Deasupra muncii tale încet biruitoare
Veghează-n toată lumea un singur strop de stea.
Ca un păianjen care a pogorît din soare
Ca-n trecerea vîltori zălog și scut să stea.





Te iată prins de vînturi. Stihia nu te cruță.
Ca-n vremea cînd, lipsindu-i și luntre și lopeți,
Omul era bolnava și palida maimuță,
Înfricoșată-n fața cereștilor păreți.





Departe ești, departe, ca fluturii ce-și lasă
În ramuri crisalida, din piersicul natal,
Departe foarte, frate, de sineți și de casă,
Gonind întreg oceanul, străin, din val în val.

Unde se duce singur, urzit în marea deasă ?

Poezia Belșug de Tudor Arghezi

BELȘUG


El, singuratec, duce către cer
Brazda pornită-n țară, de la vatră.
Cînd ăi privești împiedicați în fier,
Par, el de bronz și vitele de piatră.




Grîu, popușoi, săcară, mei și orz.
Nicio sămînță n-are să se piardă.
Săcurea plugului, cînd s-a întors,
Rămîne-o clipă-n soare ca să ardă.




Ager, oțelul rupe de la fund
Pămîntul greu, muncit cu dușmănie
Și cu nădejde, pînă ce, rotund,
Luna-și așează ciobul pe moșie.




Din plopul negru, răzimat în aer,
Noaptea, pe șesuri, se desface lină,
La nesfîrșit, ca dintr-un vîrf de caer,
Urzit cu fire de lumină.




E o tăcere de-nceput de leat.
Tu nu-ți întorci privirile-nnapoi.
Căci Dumnezeu, pășind apropiat,
Îi vezi lăsată umbra printre boi.

Poezia Belșug de Tudor Arghezi

BELȘUG


El, singuratec, duce către cer
Brazda pornită-n țară, de la vatră.
Cînd ăi privești împiedicați în fier,
Par, el de bronz și vitele de piatră.




Grîu, popușoi, săcară, mei și orz.
Nicio sămînță n-are să se piardă.
Săcurea plugului, cînd s-a întors,
Rămîne-o clipă-n soare ca să ardă.




Ager, oțelul rupe de la fund
Pămîntul greu, muncit cu dușmănie
Și cu nădejde, pînă ce, rotund,
Luna-și așează ciobul pe moșie.




Din plopul negru, răzimat în aer,
Noaptea, pe șesuri, se desface lină,
La nesfîrșit, ca dintr-un vîrf de caer,
Urzit cu fire de lumină.




E o tăcere de-nceput de leat.
Tu nu-ți întorci privirile-nnapoi.
Căci Dumnezeu, pășind apropiat,
Îi vezi lăsată umbra printre boi.