Poezia Nehotărîre de Tudor Arghezi

NEHOTĂRÎRE



Îmi voi ucide timpul și visurile, deci.
Cîrpi-voi pe-ntuneric mantaua vieții mele.
Drept mulțumire ști-voi că cerurile reci
Vor strecura prin găuri lumina unei stele.




Să las s-o umple cerul cu vastul lui tezaur ?
Înveșmîntat domnește, să trec cu giulgiul rupt ;
Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur
Și tatuat cu fulger, să nu-nving ? să nu lupt ?





Să bat noroiul vremii, cu ochii-nchiși. Hlamida
Să-mi scoată drum nerozii, rînjiți, din cîrciumi beți.
Ca fluturii, ce rabdă să-i poarte-n praf omida,
Să rabd și eu în mine, povară, două vieți ?




Un om, trudit și-acela, imi va deschide mîine
Mormîntul pomenirii cu mîna-i precurată,
Ca să mă frîngă-n soare, schimbat prin moarte-n pîine,
Și fraților din urmă, șoptind să mă împartă.




Dar ziua care trece și mă rănește-n trecăt,
Îmi umilește cîrja și-mi încovoaie crinii,
Și inima urmează s-atîrne ca un lacăt
Cu cheile pierdute, la porțile luminii.




De ce nu pot să nu știu, de ce nu pot să n-aud
În ce stă rostul zilei și prețul de-a ți-o trece ?
Deschide-mi-te, suflet, prin șapte ochi de flaut
Și cîntecul și viața și moartea să le-nnece.

Poezia Nehotărîre de Tudor Arghezi

NEHOTĂRÎRE



Îmi voi ucide timpul și visurile, deci.
Cîrpi-voi pe-ntuneric mantaua vieții mele.
Drept mulțumire ști-voi că cerurile reci
Vor strecura prin găuri lumina unei stele.




Să las s-o umple cerul cu vastul lui tezaur ?
Înveșmîntat domnește, să trec cu giulgiul rupt ;
Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur
Și tatuat cu fulger, să nu-nving ? să nu lupt ?





Să bat noroiul vremii, cu ochii-nchiși. Hlamida
Să-mi scoată drum nerozii, rînjiți, din cîrciumi beți.
Ca fluturii, ce rabdă să-i poarte-n praf omida,
Să rabd și eu în mine, povară, două vieți ?




Un om, trudit și-acela, imi va deschide mîine
Mormîntul pomenirii cu mîna-i precurată,
Ca să mă frîngă-n soare, schimbat prin moarte-n pîine,
Și fraților din urmă, șoptind să mă împartă.




Dar ziua care trece și mă rănește-n trecăt,
Îmi umilește cîrja și-mi încovoaie crinii,
Și inima urmează s-atîrne ca un lacăt
Cu cheile pierdute, la porțile luminii.




De ce nu pot să nu știu, de ce nu pot să n-aud
În ce stă rostul zilei și prețul de-a ți-o trece ?
Deschide-mi-te, suflet, prin șapte ochi de flaut
Și cîntecul și viața și moartea să le-nnece.

Poezia Poate Că Este Ceasul de Tudor Arghezi

POATE CĂ ESTE CEASUL


Poate că este ceasul, de vreme ce scoboară
Din arbori toată frunza ce-a fost și strălucit,
Să ne privim trecutul în față, liniștit,
Cînd urma lui de umbră începe să ne doară.





Și, fără umilință și fără de mîndrie,
Să ne-amintim în noapte, de noi, din fir în fir,
Și să privim zigzagul, pe stînci, de tibișir,
În care-și puse pase pasul fragila mărturie.





O zi mărunți, o noapte aprinși cu foc de aștri,
Cînd răstigniți, cînd slobozi și mari și-adesea mici,
Păstori de crizanteme, profeți pentru furnici,
Deasupră-ne vulturii pluteau în cer albaștri.





Și de ni-s rupți genunchii de căile spinoase,
De ce pentru-ntristare să fie tot ce-a fost ?
Nu-i toamnă ? Să ne facem din noi un adăpost
Și s-adunăm deșertul, cald, pe lîngă case.





Să luăm cenușa stinsă pe vechile altare,
Să-i dăm din nou văpaia și-un fum mai roditor.
S-o-mprăștiem, sămînță, pe șesul viitor,
Nădăjduind culesul tîrziu, cu întristare.

Poezia Poate Că Este Ceasul de Tudor Arghezi

POATE CĂ ESTE CEASUL


Poate că este ceasul, de vreme ce scoboară
Din arbori toată frunza ce-a fost și strălucit,
Să ne privim trecutul în față, liniștit,
Cînd urma lui de umbră începe să ne doară.





Și, fără umilință și fără de mîndrie,
Să ne-amintim în noapte, de noi, din fir în fir,
Și să privim zigzagul, pe stînci, de tibișir,
În care-și puse pase pasul fragila mărturie.





O zi mărunți, o noapte aprinși cu foc de aștri,
Cînd răstigniți, cînd slobozi și mari și-adesea mici,
Păstori de crizanteme, profeți pentru furnici,
Deasupră-ne vulturii pluteau în cer albaștri.





Și de ni-s rupți genunchii de căile spinoase,
De ce pentru-ntristare să fie tot ce-a fost ?
Nu-i toamnă ? Să ne facem din noi un adăpost
Și s-adunăm deșertul, cald, pe lîngă case.





Să luăm cenușa stinsă pe vechile altare,
Să-i dăm din nou văpaia și-un fum mai roditor.
S-o-mprăștiem, sămînță, pe șesul viitor,
Nădăjduind culesul tîrziu, cu întristare.