Poezia Mitra Lui Grigore de Tudor Arghezi

MITRA LUI GRIGORE



Tiara grea pe frunte, de aur gros bătut,
S-a făurit frumoasă, acum vreo șapte veacuri,
Muncită, în robie, de meșter priceput
A-mpodobi tertipul cu gingășii și fleacuri.




Aci, cunoști călcîiul ciocanului, lovit
În bulgării de aur supuși silit strivirii
Și-ncovoiați de-o floare la locul potrivit,
Prinzînd înfățișarea, treptat, a-nchipuirii.




Aci, de subțiază metalul străveziu,
Și, fir plăpînd, ca firul de păr prin flori se coase ;
Tors ca din furci de aur și ajungînd mătase,
Pe nicovala neagră, se iscă nimbul viu.




Trei rînduri de zmaralde, ca dinții din gingie,
Rotunde, deopotrivă, jurîmprejur răsar,
Pe-alocuri întrerupte de-o piatră rubinie
Și de un bob mai mare de vechi mărgăritar.





Păstrată pentru Paști în cămin cu-ncuietoare,
Tiara stă-n părete, păzită de doi sfinți.
Albastru căptușelii pătat e de sudoare,
Pe creștetul, din vremuri, al foștilor Părinți.

Poezia Toamna de Tudor Arghezi

TOAMNA


Străbatem iarăși parcul, la pas, ca mai nainte.
Cărprile-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaș bancă-n frunze ne-așteptă la fîntîni.
Doi îngeri duc beteala fîntînilor pe mîni.




Ne-am așezat alături și brațu-i m-a cuprins.
Un luminiș în mine părea că s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine și sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca să cînte, spărturile pe flaut.




Vreau să-mi ridic privirea și vreau să-i mîngîi ochii...
Privirea întîrzie pe panglicile rochii.
Vreau degetul ușure să-l iau, să i0l dezmierd..:
Orice vroiesc rămîne îndeplinit pe sfert.




Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plînge ?
Apusul își întoarce cirezile prin sînge.
O ! mă ridic, pe suflet s-o strîng și s-o sărut -
Dar brațele, din umeri, le simt că mi-au căzut.




Și de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, înc-o dată,
S-aplec la sărutare o frunte vinovată,
Să-nvingem iarăș vremea dintr-o-ntărie nouă
Și să-nviem adîncul izvoarelor de rouă.




Și cum scoboară noaptea, al'dată așteaptă,
Îmi pare veche luna - și steaua ce se-arată,
Ca un părete de-arme, cu care-aș fi vînat.


Și fără glas, cu luna, și noi ne-am ridicat.

Poezia Icoană de Tudor Arghezi

ICOANĂ


Noaptea întinde scoarțe, plocate și covoare,
Urzite cu zigzaguri și cu chenar mărunt,
În care se repetă izvodul la culoare
Și chipurile crucii și florile, cum sunt.




În fața lunii, dreaptă, șoseaua-n vărgi cu plopii
S-a pardosit cu țoale din Jii și Mehedinți,
Și-n umbra fiecărui copac așteaptă popii,
Strîngînd în mîini tăcute cădelnițe fierbinți.




Ivirea se va face, pesemne, din cîmpie,
Prin albele cătune, pitite subt căciuli.
La moara adormită cu roata-n apa vie
S-au și sculat dulăii, molateci și ciufuli.




Căci iar Ierusalimul se-arată după ploaie,
Cum l-au știut întocmai, pe vremuri, cuvioșii.
Ce vezi ? Sobolii-nnalță biserici, mușuroaie.
Ce-auzi ? Văzduhul cîntă întreg cu toți cocoșii.

Poezia Iosif Al Ungro-Vlachiei de Tudor Arghezi

IOSIF AL UNGRO-VLACHIEI



Se-nnalță fumul de tămîie
De la jertfelnic la Isus
Și ci mireasma lui mîngîie
Sfinții cu nimb de foc, de sus.




Cîntările, suind în cor
Cu clopotele, s-au topit
În glasul de mijlocitor
Al blîndului mitropolit.




Înveșmîntat în promoroc
Cusut cu foi de trandafir,
Se roagă-n gînd ca un proroc
Și pune fruntea pe potir.




Dar ridicîndu-l Prea-Sfințitul
La ceruri, brațul i se frînge
Și varsă din neprihănitulș
Trup sfînt muiat în sfîntul sînge.




Curata cuminecătură
În veac de veac nu s-a vărsat.
Unchiașul în genunchi murmură :
- ,,Părinților, sînt cu păcat !''




Pe cînd părinții-arhimandriți
Și arhondarul stavrofor
Se jăluiesc, nemîntuiți,
Cum că păcatul e al lor.