Poezia Miorița ( Baladă Populară ) de Ovid Densușianu

MIORIȚA



În poiana mare,
Cea gură de vale,
Trei cîrduri de miei,
Cu trei ciobănei ;
Doi sînt tinerei
Și mai sprintenei,
Unul mai bătrîn
Și e mai strein.
Cînd la munți suiau,
Doi mi se vorbeau
Și se socoteau,
Fiindcă ei sînt veri
Și juni în puteri,
Pe strein s-omoară,
Căci are comoară,
Aare oi mai grase,
Cu mițe frumoase,
Și cai mai dedați,
Și cîni mai turbați,
Bani încomîndați.
Cel strein păzea,
Apoi că grăia :
- Mică miorică,
Dragă ocheșică,
Coarne răsucite,
Unghii poleite,
Lațe de argint
Tîrîi pe pămînt,
Una dintr-o mie,
Ce poate să fie ?
De trei zile-ncoace
Gura nu-ți mai tace,
Ce-i de capul tău
Sau ce e de-al meu ?
Miorica grăia :
- De m-ai asculta,
Nu-i de capul meu,
Ci-i de capul tău,
Că am auzit
Pînă s-au vorbit
Ai tăi ortăcei,
Ce-s mai tinerei,
Ca să mi te-omoară
Pentr-a ta comoară,
Oițe mai grase,
Cu mițe frumoase,
Și cai mai dedați,
Și cîni mai turbați,
Bani încomodați.
Streinul se mira
Și se supăra,
Apoi le grăia :
- Voi, ortacii mei,
Ciobani tinerei,
Voi că vă vorbiți
Să mă omorîți.
Gînd de nu lăsați,
Voi să mă-ngropați
În strunga oilor,
În jocul mieilor ;
Buciumașul meu,
Drag sufletul meu,
Voi să mi-l duceți
Și să mi-l puneți
Pe vîrful de stînă,
Stîna, la fîntînă :
Fluierașul meu,
Drag sufletul meu,
Voi să mi-l luați
Și să mi-l legați
La cea stînișoară,
La închietoare ;
Vîntul cînd s-o-nfla,
Ele vor sufla,
Oile s-or strînge,
Ele mă vor plînge :
Cele mai mărunte
M-or plînge pe munte,
Cele mărișoare,
Mai prin văișoare,
Iară cele șchioape,
Prin rîturi și groape,
Ș-apoi cei cîrlani,
Tot prin bolovani.
Vinerea Mare venea,
Ciobanii cobora
De pe vîrf de munte
Pe plai înainte,
Trei nu mai erau.
Doi se ortăceau.
O babă bătrînă,
Cu rochiue de lînă,
Cu brîu de cămilă,
Cu zeghe de mițe
Cusută-n trei ițe,
De grăbit grăbea,
De siut suia,
Din drugă-ndrugînd,
De fiu întrebînd :
- Ciobăneii mei,
Dragii-mi nepoței,
Pe unde-ați muntit,
Pe unde-ați văit,
Doară ați văzut
Pe fiu-mi pierdut ?
- Că nu l-am văzut,
Nu l-am cunoscut.
- Ochișorii lui,
Raza soarelui,
Sprîncenele lui,
Pana corbului,
Și cam nălticel,
Ca un brădicel,
Și cam frumușel,
Ca un crinișel.
- El că e la stînă,
Stîna, la fîntîna.
Mama că grăia :
- De n-o fi așa,
Atunci mă rog eu
Să dea Dumnezeu
O ploaie cu vînt,
Trăsnet pe pămînt,
Și să vă trăsnească,
Să vă prăpădească
Cîrdul jumătate,
Pe voi într-altă parte !

Poezia Miorița ( Baladă Populară ) de Nicolae Labiș

MIORIȚA



Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,
Zbuciumat se plînge fluierul de fag.
Inima mi-o strînge și-mi pătrunde-n sînge
Acest cîntec dureros și drag.




Stelele făclii, păsărele mii,
Jalea își descîntă-n fluierul de os...
Tainic își frămîntă cadențarea sfîntă
Acest cîntec trist și luminos.




Se îngînă lin liniști în arin,
Tremură la stînă fluierul de soc,
Măicuță bătrînă cu brîul de lînă,
Ce mai cați bătutul de noroc ?




Brîul tău de copcii s-a desprins - tîrzii,
Pașii ți-i înseamnă pe cărări cu lună...
Pentru ce și astăzi lăcrimezi și vii
Cînd la stînă fluierele sună ?




El, cu ochi ca mura, tras ca prin inel,
El, cu plete negre-n vînturi scuturate,
N-are să mai poată mîndrul ciobănel
Înaintea ta să se arate...





Ochilor tăi tulburi pentru veci lu-i dat
Legănat pe triluri, palid, să îi vadă,
Pașilor să-l cate pentru veci li-i dat
În pădurea lungă de baladă...




Ostenești... O clipă numai să te-oprești,
Odihnește-ți ochii în afund de zare...
Vai, pe zare-s nouri - turmele cerești
Și-auzi glasul tragicei mioare...




De ce fugi pe cîmpuri, după ce chemări ?
Despletit ți-i părul - albă vîlvătaie...
Vezi, de vînturi dusă, s-a topit sub zări
Miorița laie, bucălaie...





Pe-un picior de plai, pe o gură de rai,
Stau cîteodată împietrit și mut
Să-nțeleg o clipă ne-nțelesul grai
Plin de jalea unui veac trecut...

Poezia Miorița ( Baladă Populară ) de Vasile Alecsandri

MIORIȚA



Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.
Unu-i moldovan,
Unu-i ungurean
Și unu-i vrancean.
Iar cel ungurean
Și cu cel vrancean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovan,
Că-i mai ortoman
Ș-are oi mai multe,
Mîndre și cornute,
Și cai învățați,
Și cîni mai bărbați.
Dar cea mioriță,
Cu lînă plăviță,
De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
- Mioriță laie,
Laie bucălaie,
De trei zile-ncoace
Gura nu-ți mai tace !
Ori iarba nu-ți place,
Ori ești bolnăvioară,
Drăguță mioară ?
- Drăguțule bace,
Dă-ți oile-ncoace,
La negru zăvoi,
Că-i iarbă de noi
Și umbră de voi.
Stăpîne, stăpîne,
Îți cheamă ș-un cîne,
Cel mai bărbătesc
Și cel mai frățesc,
Că l-apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul ungurean
Și cu cel vrancean !
- Oiță bărsană,
De ești năzdrăvană,
Și de-a fi să mor
În cîmp de mohor,
Să spui lui vrancean
Și lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi ;
În dosul stînii,
Să-mi aud cînii.
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraș de fag,
Mult zice cu drag ;
Fluieraș de os,
Mult zice duios ;
Fluieraș de soc,
Mult zice cu foc !
Vîntul, cînd a bate,
Prin ele-a răzbate
Ș-oile s-or strînge,
Pe mine m-or plînge
Cu lacrimi de sînge !
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mîndră crăiasă,
A lumii mireasă ;
Că la nunta mea
A căzut o stea ;
Soarele și luna
Mi-au ținut cununa.
Brazi și paltinași
I-am avut nuntași,
Preoți, munții mari,
Paseri, lăutari,
Paserele mii,





Și stele făcli !
Iar dacă-i zări,
Dacă-i întîlni
Măicuță bătrînă,
Cu brîul de lînă,
Din ochi lăcrimînd,
Pe cîmpi alergînd.
De toți întrebînd
Și la toți zicînd :
,,Cine-a cunoscut,
Cine mi-a văzut
Mîndru ciobănel,
Tras printr-un inel ?
Fețișoara lui,
Spuma laptelui ;
Mustețioara lui,
Spicul grîului ;
Perișorul lui,
Peana corbului ;
Ochișorii lui,
Mura cîmpului ?''
Tu, mioara mea,
Să te-nduri de ea
Și-i spune curat
Că m-am însurat
Cu-o fată de crai,
Pe-o gură de rai.
Iar la cea măicuță
Să nu spui, drăguță,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C-am avut nuntași
Brazi și paltinași,
Preoți, munții mari,
Paseri, lăutari,
Păserele mii,
Și stele făclii !

Poezia Din Nou de Tudor Arghezi

DIN NOU



Din nou străbate iarna, întocmai ca-n trecut,
Cu-aceleași obiceiuri, mereu nestrămutare !
Ostrețe pînă-n ceruri, mirezme pipărate,
Movili de crizanteme ș-un vînt ce-a mai



În ulițele-nnalte, e noapte ziua-ntreagă,
Și umbra, suvenire din vremea-ncetei luni,
Se risipește, parcă, din carul cu cărbuni,
Ce trece tras de-o gloabă normandă și beteagă.




Senină-n imitarea-i eternă, rece, goală,
Și silitoare, iarna, ca un școlar supus,
Aplică-ntotdeauna, strict, regula de sus,
Cuminte, mulțumită de-a fi gramaticală.




Cît timp măcar gîndirea n-o vrea să se dezvețe
În mijlocul acestei corecte repetiții
Pentru-ngrășarea ierbii și altoitul viții,
Și să renunțe-odată la doruri și tristețe ?




Copacii însă uită de flori și relief,
În ceața-ntinsă, sură, din spațiu ; deopotrivă,
Tămîie pentru frunze, și pentru morți colivă.
Par începuți pe-o ștofă de lînă, pe gherghef.



Poetul, strîns în casă, pe piscul dintre hornuri,
Întîrzie-n mîndria tăcerii, solitar.
Visează pentru Domnul cu dulce în zadar
Și se hrănește zilnic cu ceai și două cornuri.




Băiete, ai un cufăr de foi și de caiete.
Dă groaza la o parte, citește-le din nou.
E timpul ca la cornuri s-adaogi și un ou,
Și un potlog ca lumea, carîmbilor la ghete.