luni, 7 aprilie 2014

Poezia Biserica Din Gropi de Tudor Arghezi




BISERICA DIN GROPI


Biserica necunoscută, cu hramul șters, cu vîrful rupt,
Cu turla leșinată-n aer, se înconvoaie-n osteneală,
Și streașinilor,-i adăposturi de cuiburi, prinse dedesubt,
Păzesc și-a îngerilor palizi închipuită poleială.




Un tei acoperă cu frunza șindrila sfîntului locaș.
Un preot cînt linturghi, bătrîn și gîrbov, în veștminte,
Pentru creștinii și păgînii acestei margini de oraș
Și pentru cîți, după pomelnic, își mai aduce, știrb, aminte.




Tu n-ai de piatră decît semnul unui mormont de domnitor,
De niciun stil arhitectura ta nu rîvnește ca să ție.
Zidită-n lut, din grinzi și bîrne, și povîrnită de pridvor,
Istoria și arta nu stau auzul să și-l plece ție.




Dar el, oltean cu coșuri pline și cu balanța fără greș.
Întîrzie din drum la tine, cînd drumul lui spre tine duce.
Ia cobilița din spinare, cu coșurile de cireși,
O pune jos și, cu sfiială, scoțînd căciula, face cruce.






Poezia Vino-mi Tot Tu... de Tudor Arghezi




VINO-MI TOT TU...



Vino-mi tot tu-n fereastră, stea-n fundul lumii vie,
Ce mă cunoști aproape cu geamul de Tărie,
Cea stinsă din urmă și-aprinsă cea dintîi.
Coboară-te la mine, și pînă-n zori rămîi.



Ochiul deschis, în care-un gînd mi se aține,
Dorește ziua-ntreagă de noapte și de tine.
La tine se ridică în fiecare seară
Albina să ia miere un strop și-un bob de ceară.




Soarele-i scump potecii și prinde vieți de tină,
Dar covîrșit de sineș prea-i foc și prea-i lumină.
Și de mi-i bună raza ce-o frînge-n pisc și stîncă,
Tu mîngîi, mir de aur, durerea mea adîncă.
În jurul tău misterul, cu slove negre scris,
Ca-n mine pune golul alăturea de vis :
Cînd visul dîndu-i margini, cînd golul, lui, vecie,
Și-mpreunați niciunul pe celălalt nu-l știe.






Poezia Miorița ( Baladă Populară ) de Ovid Densușianu




MIORIȚA



În poiana mare,
Cea gură de vale,
Trei cîrduri de miei,
Cu trei ciobănei ;
Doi sînt tinerei
Și mai sprintenei,
Unul mai bătrîn
Și e mai strein.
Cînd la munți suiau,
Doi mi se vorbeau
Și se socoteau,
Fiindcă ei sînt veri
Și juni în puteri,
Pe strein s-omoară,
Căci are comoară,
Aare oi mai grase,
Cu mițe frumoase,
Și cai mai dedați,
Și cîni mai turbați,
Bani încomîndați.
Cel strein păzea,
Apoi că grăia :
- Mică miorică,
Dragă ocheșică,
Coarne răsucite,
Unghii poleite,
Lațe de argint
Tîrîi pe pămînt,
Una dintr-o mie,
Ce poate să fie ?
De trei zile-ncoace
Gura nu-ți mai tace,
Ce-i de capul tău
Sau ce e de-al meu ?
Miorica grăia :
- De m-ai asculta,
Nu-i de capul meu,
Ci-i de capul tău,
Că am auzit
Pînă s-au vorbit
Ai tăi ortăcei,
Ce-s mai tinerei,
Ca să mi te-omoară
Pentr-a ta comoară,
Oițe mai grase,
Cu mițe frumoase,
Și cai mai dedați,
Și cîni mai turbați,
Bani încomodați.
Streinul se mira
Și se supăra,
Apoi le grăia :
- Voi, ortacii mei,
Ciobani tinerei,
Voi că vă vorbiți
Să mă omorîți.
Gînd de nu lăsați,
Voi să mă-ngropați
În strunga oilor,
În jocul mieilor ;
Buciumașul meu,
Drag sufletul meu,
Voi să mi-l duceți
Și să mi-l puneți
Pe vîrful de stînă,
Stîna, la fîntînă :
Fluierașul meu,
Drag sufletul meu,
Voi să mi-l luați
Și să mi-l legați
La cea stînișoară,
La închietoare ;
Vîntul cînd s-o-nfla,
Ele vor sufla,
Oile s-or strînge,
Ele mă vor plînge :
Cele mai mărunte
M-or plînge pe munte,
Cele mărișoare,
Mai prin văișoare,
Iară cele șchioape,
Prin rîturi și groape,
Ș-apoi cei cîrlani,
Tot prin bolovani.
Vinerea Mare venea,
Ciobanii cobora
De pe vîrf de munte
Pe plai înainte,
Trei nu mai erau.
Doi se ortăceau.
O babă bătrînă,
Cu rochiue de lînă,
Cu brîu de cămilă,
Cu zeghe de mițe
Cusută-n trei ițe,
De grăbit grăbea,
De siut suia,
Din drugă-ndrugînd,
De fiu întrebînd :
- Ciobăneii mei,
Dragii-mi nepoței,
Pe unde-ați muntit,
Pe unde-ați văit,
Doară ați văzut
Pe fiu-mi pierdut ?
- Că nu l-am văzut,
Nu l-am cunoscut.
- Ochișorii lui,
Raza soarelui,
Sprîncenele lui,
Pana corbului,
Și cam nălticel,
Ca un brădicel,
Și cam frumușel,
Ca un crinișel.
- El că e la stînă,
Stîna, la fîntîna.
Mama că grăia :
- De n-o fi așa,
Atunci mă rog eu
Să dea Dumnezeu
O ploaie cu vînt,
Trăsnet pe pămînt,
Și să vă trăsnească,
Să vă prăpădească
Cîrdul jumătate,
Pe voi într-altă parte !








Poezia Miorița ( Baladă Populară ) de Nicolae Labiș





MIORIȚA



Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,
Zbuciumat se plînge fluierul de fag.
Inima mi-o strînge și-mi pătrunde-n sînge
Acest cîntec dureros și drag.




Stelele făclii, păsărele mii,
Jalea își descîntă-n fluierul de os...
Tainic își frămîntă cadențarea sfîntă
Acest cîntec trist și luminos.




Se îngînă lin liniști în arin,
Tremură la stînă fluierul de soc,
Măicuță bătrînă cu brîul de lînă,
Ce mai cați bătutul de noroc ?




Brîul tău de copcii s-a desprins - tîrzii,
Pașii ți-i înseamnă pe cărări cu lună...
Pentru ce și astăzi lăcrimezi și vii
Cînd la stînă fluierele sună ?




El, cu ochi ca mura, tras ca prin inel,
El, cu plete negre-n vînturi scuturate,
N-are să mai poată mîndrul ciobănel
Înaintea ta să se arate...





Ochilor tăi tulburi pentru veci lu-i dat
Legănat pe triluri, palid, să îi vadă,
Pașilor să-l cate pentru veci li-i dat
În pădurea lungă de baladă...




Ostenești... O clipă numai să te-oprești,
Odihnește-ți ochii în afund de zare...
Vai, pe zare-s nouri - turmele cerești
Și-auzi glasul tragicei mioare...




De ce fugi pe cîmpuri, după ce chemări ?
Despletit ți-i părul - albă vîlvătaie...
Vezi, de vînturi dusă, s-a topit sub zări
Miorița laie, bucălaie...





Pe-un picior de plai, pe o gură de rai,
Stau cîteodată împietrit și mut
Să-nțeleg o clipă ne-nțelesul grai
Plin de jalea unui veac trecut...