Poezia Tînăra Creolă de Vasile Alecsandri

TÎNĂRA CREOLA


        I


În balconul de pe mare
Rita, gingaș adormind,
Pintre gene-n depărtare
Vede luna răsărind.



Ochii galiș ea deschide
Spre al cerului senin
Și ferice blînd surîde
La al lunei zîmbet lin.



Mare-n spune scînteiază,
Cerul e strălucitor,
Iar prin stele acordează
Îngerii harpele lor,




Și copila serafie,
Zărind sus pe frații săi,
Cîntă-o dulce melodie,
Dulce ca sufletul ei.




Ceru-i : ,,Vină, vină
Între stele, fiica mea
Pentru fruntea ta divină
Să-ți alegi o mîndră stea''.




Marea-i zice : ,,Vină-n zare
Să te-adorm pe-al meu talaz
Și s-anin mărgăritare
Pe-ai tăi umeri de atlaz''



Iată Rita se gătește
Ca să zboare-n orizon,
Dar, uimită, se oprește
Și se pleacă pe balcon...



Sub balcon, în mez de noapte,
Sub balcon, lîngă izvor,
Sub balcon cu blînde șoapte
Susoina blîndul amor !


             II


Rita, jună călătoare,
Cu ochi vii răpiți din soare
Și cu glasul argintiu,
Rîde, vesel răsfățată,
Privind numai cîteodată
Orizontul albăstriu.




Buza ei trandafirie
Ca garoafa ce învie,
Răspîndind dulce parfum,
Se deschide zîmbitoare,
Dezvelind albe comoare
Prin al țigaretei fum.




Un mic flutur din grădină
Ușor vine de s-anină
Pe-al ei negru păr și fin ;
O suflare de pe mare
Vine și cu-o dismierdare
Răcorește albu-i sîn.




Rita, leneșă creolă,
Cu o mîndră-aureolă
Se-ncunună grațios ;
Ea își pune flori de laur,
Cere cupa sa de aur,
Apoi cîntă-armonios :




,,Salte valuri mărei !
Eu în lumea desfătărei
Trec ca paserea zburînd.
Sufle vîntul, cerul cadă,
Eu mă dau iubirei pradă
Și-mi trec zilele cîntînd.




Sînt frumoasă, sînt iubită
Și mă legăn fericită
Pe-al juniei vai senin.
Vivat ! soarta e divină,
Cînd de spume-i cupa plină
Și de-amor sufletul plin !''



                                                   

Poezia Scrisori Din Cordun de Mihai Eminescu

SCRISORI DIN CORDUN


Sună pietricică-n vale,
Cine-a pus țara la cale
Și acum la bătrînețe
S-a întins pe criticale ?


Ți-am citit cu indulgență
Și cu-amor eu criticaua,
O hazlie-impertinență,
Bat-o poarca, mînce-o caua.


Zice Darwin după tine
Cum că omul e-o maimuță -
Simt humorul de gorille
Cînd desmiard-o pisicuță.


Pisicuță criticoasă
Ce îți speli curata labă
Și-ți întorci dulce mustața,
Fii de treabă, fii de treabă.


Nu se scuipă-așa în oameni,
Nu se mîncă astfel linte.
Fă politică, iubito,
Fii cuminte, fii cuminte !


Acolo vei pute spune
Tot ce vrei - căci ș-așa nme
Nici te-aude, nici te crede,
O sublime, o sublime.


Nu se trec la noi potcoave
De la iepe de mult moarte -
Pune-te de-nvățat dragă ;
Nu știi carte, nu știi carte.

Poezia Valul Lui Traian de Vasile Alecsandri

VALUL LUI TRAIAN



Pe cîmpia dunăreană care fuge-n depărtare,
Unde ochii se afundă dintr-o zare-n altă zare,
Ca pe sînul fără margini și pustiu de ocean,
Unind două orizonturi, iată valul lui Traian !



El se-ntinde ca o brazdă ce pe urma-i colosală
A sapat, în primul secul, o triremă ideală,
Sau ca frînghia destinsă a giganticului arc
Ce-l purta, luptînd cu Roma, Decebal, falnic monarc.




O ! miragi sublim, fantastic !... prin o pulbere de aur
Gîndul meu răpit în spațiu ca pe aripi de balaur
Întrevede legioane deșteptate din mormînt
Călcînd, val de năvălire, peste valul de pămînt.




Torent lung de umbre-antice, în lumină el apare,
Strălucind sub arme scumpe, sub hlamide consulare,
Și trezind cu al său vuiet de ostași învingători
Iarba cîmpului și codrii munților apărători.




Iată-n frunte sagitarii și veliții, limbi străine,
Înarmați cu proaște, scuturi și cu șepte javeline,
Ferentarii ce ca dînșii, au pe capetele lor
Pei de feare-ngrozitoare și calige la picior.




Apoi galii bravii și veseli ce glumesc pe celtiberii,
Și romînii în cohorte urmăriți de cavalerii
Ce se-mpart în zece turme, purtînd coiful de oțel
Cu o cristă de lungi pene care fîlfîie pe el.



Legioanele conduse pe a Daciei cămpie
De tribuni și de centurii înarmați cu verigi de vie
Sînt urmate de trofee, de sclavi mulți, de șefii daci
Și de care mari cu aur ce-s mînate de saraci.





Cornuri, buciume și tube sună falnice fanfare !
Lungul val de năvălire pe-ale Daciei hotare
E menit să se iezească contra altor năvăliri...
Dar ce vis ! în care timpuri se perd tristele-mi gîndiri ?




Pe colnicul rotund, verde, la al vînturilor șuier,
Cîntă-n umbra lui Murgilă un păstor din al său fluier.
Lîngă dînsul doarme-un cîne ; pe sus zboară un vultan,
Și o turmă de oi blînde pasc pe valul lui Traian !

Poezia Pastel Chinez de Vasile Alecsandri

PASTEL CHINEZ  ( DEDICAT D-LUI I.A.C. )



Pe-un canal îngust ce curge ca un șerpe cristalin
Se înșiră chioșcuri albe, cu lac luciu smălțuite.
Tot ce-i nobil, avut, mare și puternic la Pekin
În răcoarea lor plăcută duce zile fericite.




Pe sub nalte coperișuri care-n margini s-albiesc,
Galerii cu mari lanterne și cu sprintene coloane
Au comori de plînte rare ce la umbră înfloresc
Și-n ghirlande parfumte se revarsă pe balcoane.




Papagali verzi, roși și galbini, iubitori de dismierdări,
Prin zăbrele aurite zbor chemați de glasuri dalbe,
Și pe buze rumenoase, cuib voios de sărutări,
Ei culeg zîmbiri divine, ei culeg migdale albe.




Apoi veseli, cu-a lor pradă, se pun hoții zburătorii
Cînd pe mîndre paravane de matasă diafană,
Cînd pe cregi, cînd pe basinuri de albastră porcelană,
Unde viu se joacă-n față pești cu solzii lucitori.




Ș-o momiță strîmbotoare, sărind iute-n urma lor
De pe umerii de fildeș unui zeu grotesc de china,
Cade-n șahul de pe masă și răstoarnă pe covor
Doi nebuni peste un rege și un turn peste regina...




Pe canal trei poduri strimte ca trei arcuri se întind ;
A lor margini cizelate în șiraguri,de inele
Poartă zmei cu ochi fantastici, carii noaptea se aprind,
Și catarguri poleite, cu lungi flamuri ușurele.




Iar în fund, peste desimea de pagode azurii,
Ca un bloc de porcelană, falnic, sprinten se ridică
Un turn nalt cu șepte rînduri și cu șepte galerii,
Unde ard în casolete flori de plantă-aromatică.




Pe un pod pășește-alene fiica unui mandarin,
Sub cortelul de crep galbin care-l pleacă despre soare,
Ferind pelița-i de aur și rotundu-i pept de crin,
Și gurița-i cu benghi negru ca un gîndăcel pe-o floare.




Umbra ei pe fața apei, de pe pod oșor plutind,
Cu-o mișcare voluptoasă trece lin și se oprește
Pe o joncă unde șede un om tînăr pescuind...
El tresare, nalță ochii și cu dragoste zîmbește.




Iar colo-n vecinătate, sus în turn, ca un hurez,
Un bătrîn, pîndind cu ochiul, taina dulce o surprinde...
El desemnă-ncet tabolul pe hîrtie de orez,
Și se pare că hîrtia sub peniță-i se aprinde !