Fabula Pisica, Pajura Și Scroafa de L Fontaine

     PISICA, PAJURA ȘI SCROAFA


S-au nimerit odată trei mame la un loc :
o Pajură cu puii în cuibul de lumină,
o Scroafă de mistreț la rădăcină
și o Pisică-n scorbură de la mijloc.
Cotrobăind, la rostul lor, încolo-ncoace,
și mamele și puii trăiau, tihniți, în pace.
Dar iată că mârșava aceea de Pisică
își puse toată viclenia
să le destrame armonia...
La Pajură se urcă și-i spune : -,,Mi-e cam frică
să nu ne pierdem puișorii, dragă.
Tu n-ai văzut că ziulica-ntreagă
afurisitei Scroafe i-a cășunat să râme ?
Și-a pus în gând, pesemne, stejarul să-l dărâme.
Ne-o prăpădi vlăstarele,
poci-o-ar ursitoarele !
Perfida, îngrozindu-i cumplit pe cei de sus,
s-a dus
direct la rădăcină,
spunând lehuzei : -  ,,Scroafă, iubita mea vecină,
aș vrea, de data asta, o veste rea să-ți spui.
(Dar, vezi, tu n-o mai spune nimănui, că e prăpăd!)
Ascultă, cum mă vezi și cum te văd,
de-o fi să pleci pe undeva, haihui,
îți prăpădește Pajura sărmanii pui !”
Dezlănțuind și-aici aceeași volbură,
Pisica s-a întors la ea în scorbură.
Cum Pajura nu cuteza să zboare
să-și facă rost de cele necesare,-
la rândul ei, nici Scroafa nu îndrăznea să plece,
temându-se de ce s-ar mai petrece,-
și stând așa mereu și așteptând,
s-au prăpădit de foame rând pe rând
și cei din vânt
ți cei de pe pământ.
-,,Acum, și-a spus Pisica,
s-a isprăvit cu frica :
pot liniștită puii să-mi îmbuib
cu cei din tină și cu cei din cuib !”
Di câte rele s-au vărsat din strania
cutie a Pandorei pe pământ,
eu cred că nu e altul ca zâzania,
pe care-o iscă omul prin cuvânt.

Fabula Pisica, Pajura Și Scroafa de L Fontaine

     PISICA, PAJURA ȘI SCROAFA


S-au nimerit odată trei mame la un loc :
o Pajură cu puii în cuibul de lumină,
o Scroafă de mistreț la rădăcină
și o Pisică-n scorbură de la mijloc.
Cotrobăind, la rostul lor, încolo-ncoace,
și mamele și puii trăiau, tihniți, în pace.
Dar iată că mârșava aceea de Pisică
își puse toată viclenia
să le destrame armonia...
La Pajură se urcă și-i spune : -,,Mi-e cam frică
să nu ne pierdem puișorii, dragă.
Tu n-ai văzut că ziulica-ntreagă
afurisitei Scroafe i-a cășunat să râme ?
Și-a pus în gând, pesemne, stejarul să-l dărâme.
Ne-o prăpădi vlăstarele,
poci-o-ar ursitoarele !
Perfida, îngrozindu-i cumplit pe cei de sus,
s-a dus
direct la rădăcină,
spunând lehuzei : -  ,,Scroafă, iubita mea vecină,
aș vrea, de data asta, o veste rea să-ți spui.
(Dar, vezi, tu n-o mai spune nimănui, că e prăpăd!)
Ascultă, cum mă vezi și cum te văd,
de-o fi să pleci pe undeva, haihui,
îți prăpădește Pajura sărmanii pui !”
Dezlănțuind și-aici aceeași volbură,
Pisica s-a întors la ea în scorbură.
Cum Pajura nu cuteza să zboare
să-și facă rost de cele necesare,-
la rândul ei, nici Scroafa nu îndrăznea să plece,
temându-se de ce s-ar mai petrece,-
și stând așa mereu și așteptând,
s-au prăpădit de foame rând pe rând
și cei din vânt
ți cei de pe pământ.
-,,Acum, și-a spus Pisica,
s-a isprăvit cu frica :
pot liniștită puii să-mi îmbuib
cu cei din tină și cu cei din cuib !”
Di câte rele s-au vărsat din strania
cutie a Pandorei pe pământ,
eu cred că nu e altul ca zâzania,
pe care-o iscă omul prin cuvânt.

Poezia După Ploaia De Mai de Eugen Jebeleanu

DUPĂ PLOAIA DE MAI




Sub ceață-n zări, făgetul fumega,
Cîmpia fumega și - revărsat -
Curgea Eriul, cînd, așa, deodată
În trupu-mi istovit, pe cîmpul ud,
Din sînge - un roșu cînt s-a-nvăpăiat,
Din sînge - un roșu cînt s-a-nvăpăiat.




Înaltă, iarba șuiera crescînd,
Cînta lumina, Soarele ardea,
Zbucneau frunzișuri, țărîna înflorea,
Pămîntul-ntreg juca și ceru-ntreg,
Și tot ce e sub Cer se săruta
Și tot ce e sub Cer se săruta.




Orășeneștii-mi ochi se-nchid, orbiți
De-atîtea sărutări, și-apoi, ușor,
Neliniștit, bolborosind, în șoaptă,
Înalț o rugă Cerului și spun :
,,Blagoslovește-ăst cîmp sărutător,
Blagoslovește-ăst cîmp sărutător !''




Pe-ntregul cîmp unde va crește viața,
Muncesc femeile, prășind în stol.
( Oh, totuși - totuși, să trăiești e bine. )
Sînt tinere și cît sînt de voinice
Și-au pînă la genunchi piciorul gol
Și-au pînă la genunchi piciorul gol.

Poezia După Ploaia De Mai de Eugen Jebeleanu

DUPĂ PLOAIA DE MAI




Sub ceață-n zări, făgetul fumega,
Cîmpia fumega și - revărsat -
Curgea Eriul, cînd, așa, deodată
În trupu-mi istovit, pe cîmpul ud,
Din sînge - un roșu cînt s-a-nvăpăiat,
Din sînge - un roșu cînt s-a-nvăpăiat.




Înaltă, iarba șuiera crescînd,
Cînta lumina, Soarele ardea,
Zbucneau frunzișuri, țărîna înflorea,
Pămîntul-ntreg juca și ceru-ntreg,
Și tot ce e sub Cer se săruta
Și tot ce e sub Cer se săruta.




Orășeneștii-mi ochi se-nchid, orbiți
De-atîtea sărutări, și-apoi, ușor,
Neliniștit, bolborosind, în șoaptă,
Înalț o rugă Cerului și spun :
,,Blagoslovește-ăst cîmp sărutător,
Blagoslovește-ăst cîmp sărutător !''




Pe-ntregul cîmp unde va crește viața,
Muncesc femeile, prășind în stol.
( Oh, totuși - totuși, să trăiești e bine. )
Sînt tinere și cît sînt de voinice
Și-au pînă la genunchi piciorul gol
Și-au pînă la genunchi piciorul gol.