Fabula Tributul Dobitocilor de La Fontaine

       TRIBUTUL DOBITOCILOR


Umbla cândva, în lumea veche,
o veste, poate doar un zvon
că un viteaz fără pereche,
un oarecare Machedon,
nemaivoind să știe de popoare
și lighioane slobode sub soare,
a poruncit ca oameni și jivine
să vie să i se închine.
E lesne de-nțeles că Faima,
cum știe tot și spune tot,
a răspândiîn lume spaima,
o dată cu porunca semețului despot.
Și fiare, gâze, păsări, venite din bârloage,
la sfat în pustnicia cu râpe și viroage,
găsiră că Maimuța, din toate,-i mai în stare
să ducă Machedonului temut
solie de smerită închinare
și tribut.
Ba, nu știu cine le-a propus,
să-i scrie tot ce-avea de spus.
Doar spre sfârșit, e drept, s-au ciondănit,
că nu găsea tributul potrivit.
Cum n-aveau bani, s-au hotărât să-i ceară
de la un crai cu multe mine-n țară.
Catârcea, Măgărilă și Murgilă,
urmați și de cumătra lor Cămilă
și-aleseră strădania
să-i ducă dânșii dania.
S-au dus. Mergea solia prin pulbere, de zor,
în frunte cu Maimuța, semeț ambasador,
când se treziră solii cu Leu-n calea lor!
Le cam venea, văzându-l, nu știu cum,
dar unul nu-ndrăznea să i-o și spună.
-,,De azi, le zise Leul, vom fi fârtați de drum.
Sunt bucuros să mergem împreună
și mi-ar părea, vă spun, grozav de bine
de-ați duce voi și banii de la mine.
Nu-i lucru anevoie,
de-i împărțim la toși.
Iar când va fi nevoie,
vă apăr eu de hoți...”
Să scapi cu una-două de un Leu
e lucru greu.
Primindu-l ca tovarăș de vreme rea sau bună,
au trebuit, să-i cânte toți în strună.
L-au ghiftuit din banii de tribut
cu tot ce-a vrut...
Ivindu-li-se-n cale o pajiște frumoasă,
cu zvonul ei șăgalnic de șipote subțiri,
au poposit drumeții în iarba mătăsoasă,
sub lina adiere a blânzilor zefiri.
Dar nici nu răsuflară sărmanele jivine,
când Leul li se plînse că nu se simte bine.
-„Mi-e tare rău și nu mai merg cu voi.
Simt cum mă scurmă parcă-n măruntaie,
o vâlvătaie.
Rămân să-mi caut leac prin cel zăvoi.
Iar voi, voi dați-mi banii și-apoi plecați în pace!”
Au desfăcut desagii, că nu aveau ce face.
Dar Leul, când văzu atât bănet,
le spuse cam așa, râzând șiret :
-„Priviți și voi și spuneți dacă nu-i
minune ! Banii mei au scos și pui!
Ce pot să fac? Sunt și dator, socot,
să-i iau așa cum sunt : cu pui cu tot...”
I-a vămuit cu vârf și îndesat
și mai nimic în saci nu le-a lăsat.
Iar ei, năuci c-o-ncredere nătângă,
s-au dus la Machedon să i se plângă
de Leu, că le prădase visteria.
Dar au brobodit mai rău ca Ieremia!
Când hoțu-i Leu năpraznic, e scos la judecată, basma curată.

Doar corb la corb nu-și scoate ochii, niciodată...

Fabula Tributul Dobitocilor de La Fontaine

       TRIBUTUL DOBITOCILOR


Umbla cândva, în lumea veche,
o veste, poate doar un zvon
că un viteaz fără pereche,
un oarecare Machedon,
nemaivoind să știe de popoare
și lighioane slobode sub soare,
a poruncit ca oameni și jivine
să vie să i se închine.
E lesne de-nțeles că Faima,
cum știe tot și spune tot,
a răspândiîn lume spaima,
o dată cu porunca semețului despot.
Și fiare, gâze, păsări, venite din bârloage,
la sfat în pustnicia cu râpe și viroage,
găsiră că Maimuța, din toate,-i mai în stare
să ducă Machedonului temut
solie de smerită închinare
și tribut.
Ba, nu știu cine le-a propus,
să-i scrie tot ce-avea de spus.
Doar spre sfârșit, e drept, s-au ciondănit,
că nu găsea tributul potrivit.
Cum n-aveau bani, s-au hotărât să-i ceară
de la un crai cu multe mine-n țară.
Catârcea, Măgărilă și Murgilă,
urmați și de cumătra lor Cămilă
și-aleseră strădania
să-i ducă dânșii dania.
S-au dus. Mergea solia prin pulbere, de zor,
în frunte cu Maimuța, semeț ambasador,
când se treziră solii cu Leu-n calea lor!
Le cam venea, văzându-l, nu știu cum,
dar unul nu-ndrăznea să i-o și spună.
-,,De azi, le zise Leul, vom fi fârtați de drum.
Sunt bucuros să mergem împreună
și mi-ar părea, vă spun, grozav de bine
de-ați duce voi și banii de la mine.
Nu-i lucru anevoie,
de-i împărțim la toși.
Iar când va fi nevoie,
vă apăr eu de hoți...”
Să scapi cu una-două de un Leu
e lucru greu.
Primindu-l ca tovarăș de vreme rea sau bună,
au trebuit, să-i cânte toți în strună.
L-au ghiftuit din banii de tribut
cu tot ce-a vrut...
Ivindu-li-se-n cale o pajiște frumoasă,
cu zvonul ei șăgalnic de șipote subțiri,
au poposit drumeții în iarba mătăsoasă,
sub lina adiere a blânzilor zefiri.
Dar nici nu răsuflară sărmanele jivine,
când Leul li se plînse că nu se simte bine.
-„Mi-e tare rău și nu mai merg cu voi.
Simt cum mă scurmă parcă-n măruntaie,
o vâlvătaie.
Rămân să-mi caut leac prin cel zăvoi.
Iar voi, voi dați-mi banii și-apoi plecați în pace!”
Au desfăcut desagii, că nu aveau ce face.
Dar Leul, când văzu atât bănet,
le spuse cam așa, râzând șiret :
-„Priviți și voi și spuneți dacă nu-i
minune ! Banii mei au scos și pui!
Ce pot să fac? Sunt și dator, socot,
să-i iau așa cum sunt : cu pui cu tot...”
I-a vămuit cu vârf și îndesat
și mai nimic în saci nu le-a lăsat.
Iar ei, năuci c-o-ncredere nătângă,
s-au dus la Machedon să i se plângă
de Leu, că le prădase visteria.
Dar au brobodit mai rău ca Ieremia!
Când hoțu-i Leu năpraznic, e scos la judecată, basma curată.

Doar corb la corb nu-și scoate ochii, niciodată...

Fabula Broasca Și Șobolanul de La Fontaine

              BROASCA ȘI ȘOBOLANUL


Adeseori, chiar singur, te înșeli,
voind să-i prinzi pe alții cu momeli!
Un Șobolan
voinic și dolofan,
ce n-ajuna de două ori pe an,-
și se plimba tihnit pe lângă mlaștină.
Adulmecând în el o pradă grasă,
o Broască îl pofti cu ea la masă.
Cum slăvi ardeau văpăi,
îl ispitea plăcerea unei băi.
Și cum ținea să-i vadă nația,
primi, firește, invitația.
Ba, vizita avea să-i mai arate
priveliști noi și, poate, minunate.
Iar salba savuroasă a etapelor
acestei mici dar strașnice bejenii,
avea să-i dea-n vileag și ciudățenii!
Le-o povesti, cândva, din Țara Apelor
nepoților, -de locuri și de pravili...
Doar un temei de temere din toate
părea să-i pună-n cale niște stavili :
nu prea știa să-noate.
Dar gazda lui de toate se-ngrijea
și l-a legat c-un țipirig de ea.
Ajung în larg. E bine. Apa-i rece.
Dar Broasca se trudește să-l înece!
Cuvântul dat, nici dreptul ginților,
nici invocarea sfinților,
nimic nu mai avea temei,
în ochii ei...
Să fie altora învăț!
Îl savura în gând :„Ce mai ospăț!...”
Când Șobolanul se zbătea să scape,
un Șoim, brodindu-se pe-aproape,
ca fulgerul, din slăvi, s-a năpustit
și-un praznic îndoit a nimerit :
un  Șobolan c-o broască după el!


Când vrei s-apuci în mână sapa
să-i sapi aproapelui tău groapa,
gândește-te că s-ar putea
ca-n locul lui să cazi chiar tu în ea!

Fabula Broasca Și Șobolanul de La Fontaine

              BROASCA ȘI ȘOBOLANUL


Adeseori, chiar singur, te înșeli,
voind să-i prinzi pe alții cu momeli!
Un Șobolan
voinic și dolofan,
ce n-ajuna de două ori pe an,-
și se plimba tihnit pe lângă mlaștină.
Adulmecând în el o pradă grasă,
o Broască îl pofti cu ea la masă.
Cum slăvi ardeau văpăi,
îl ispitea plăcerea unei băi.
Și cum ținea să-i vadă nația,
primi, firește, invitația.
Ba, vizita avea să-i mai arate
priveliști noi și, poate, minunate.
Iar salba savuroasă a etapelor
acestei mici dar strașnice bejenii,
avea să-i dea-n vileag și ciudățenii!
Le-o povesti, cândva, din Țara Apelor
nepoților, -de locuri și de pravili...
Doar un temei de temere din toate
părea să-i pună-n cale niște stavili :
nu prea știa să-noate.
Dar gazda lui de toate se-ngrijea
și l-a legat c-un țipirig de ea.
Ajung în larg. E bine. Apa-i rece.
Dar Broasca se trudește să-l înece!
Cuvântul dat, nici dreptul ginților,
nici invocarea sfinților,
nimic nu mai avea temei,
în ochii ei...
Să fie altora învăț!
Îl savura în gând :„Ce mai ospăț!...”
Când Șobolanul se zbătea să scape,
un Șoim, brodindu-se pe-aproape,
ca fulgerul, din slăvi, s-a năpustit
și-un praznic îndoit a nimerit :
un  Șobolan c-o broască după el!


Când vrei s-apuci în mână sapa
să-i sapi aproapelui tău groapa,
gândește-te că s-ar putea
ca-n locul lui să cazi chiar tu în ea!