Poezia Criști Uriași de Eugen Jebeleanu

CRIȘTI URIAȘI



Ca dolofanele ciuperci de după ploaie
Și ca-n Florența florile de Mai,
La fel se naște grămada sfîntă
De unuversuri noi, în nou alai.



Vorbește Biblia de-o lume doar,
Făcută de o mînă-atît de-nceeată...
Și-acum ce iute-apare cîte-o lume nouă
Din mintea omului, înflăcărată !



Din steaua de la Betleem, vestită,
Nici scrum, nici jar n-a mai rămas : o veste.
Dar omeneasca minte-nfipt-a steaguri
Pe-a stelelor scăpărătoare creste.




Un gînd al vieții suie-n slăvi un cînt
Ce înfrumusețează-urîta clipă.
O nouă lume-am făurit în inimi -
O nouă lume, iată, se-nfiripă.




Aripa, înfruntînd pe dumnezeu,
A unei agere mașini ce zboară
Stă mărturie : Omu-i creatorul, -
Iar dumnezeu : o veștedă coroană.




Putînd să moară orișicînd și totuși,
Vroind să-nfrîngă, el, eternitatea, -
Viteaz e orice om adevărat
Și-n el e strînsă toată bunătatea.




În blestemate vremi, duhnind tămîie,
Cînd cu credința-n Crist de ucedea,
Neprihănit, și-n vremile acelea.
Numai în Om un dumnezeu era.




În omeneasca inimă-s mereu
Mai dragi văpăile, și mai curate,
Și proaspetele lumi mari, făurite
De Om, din ce în ce-s mai minunate.




Tot mai puternică-i măreața Vrere
De-a nu-l mai căuta pe cel prea sfînt
În vorbe, - ci de-a-i da oricît Om
Dreptatea și frumosul, pe Pămînt.




Vrem pentru pietrele zvîrlite-n noi
-Și toți mai mulți sînt cei ce-o strigă-: pîine.
Mereu sîntem mai mulți cei ce luptăm,
Nu pentru noi, ci pentru cei de Mîine.




Simținm cum crește-n sufletele noastre
Puterea, biruind pe Nu-se-poate.
Simțim că fi-vor una-n viitor
Aceste universuri, noi, curate.




Din mii de lumi, s-o zămisli doar una.
O lume însă, grea de bucurii.
Și-această Vale-a Plîngerii de astăzi
O țară, scumpă tuturor, va fi.




Să ne înveselim și cei de astăzi,
Deși doar ce vin avea-vor parte
De Rai. El este, însă, și al nostru.
Noi l-am gîndit. E-n noi, - fără de moarte.




Crăciunul. Umblă Criști înalți,
Cristoșii noi, în oastea lor cea mare.
Sfînt Vifor, sună-ți cîntul ! Sină-ți imnul
Tu, Lume,-a noastră, Una, Pînă-n zare !

Poezia Criști Uriași de Eugen Jebeleanu

CRIȘTI URIAȘI



Ca dolofanele ciuperci de după ploaie
Și ca-n Florența florile de Mai,
La fel se naște grămada sfîntă
De unuversuri noi, în nou alai.



Vorbește Biblia de-o lume doar,
Făcută de o mînă-atît de-nceeată...
Și-acum ce iute-apare cîte-o lume nouă
Din mintea omului, înflăcărată !



Din steaua de la Betleem, vestită,
Nici scrum, nici jar n-a mai rămas : o veste.
Dar omeneasca minte-nfipt-a steaguri
Pe-a stelelor scăpărătoare creste.




Un gînd al vieții suie-n slăvi un cînt
Ce înfrumusețează-urîta clipă.
O nouă lume-am făurit în inimi -
O nouă lume, iată, se-nfiripă.




Aripa, înfruntînd pe dumnezeu,
A unei agere mașini ce zboară
Stă mărturie : Omu-i creatorul, -
Iar dumnezeu : o veștedă coroană.




Putînd să moară orișicînd și totuși,
Vroind să-nfrîngă, el, eternitatea, -
Viteaz e orice om adevărat
Și-n el e strînsă toată bunătatea.




În blestemate vremi, duhnind tămîie,
Cînd cu credința-n Crist de ucedea,
Neprihănit, și-n vremile acelea.
Numai în Om un dumnezeu era.




În omeneasca inimă-s mereu
Mai dragi văpăile, și mai curate,
Și proaspetele lumi mari, făurite
De Om, din ce în ce-s mai minunate.




Tot mai puternică-i măreața Vrere
De-a nu-l mai căuta pe cel prea sfînt
În vorbe, - ci de-a-i da oricît Om
Dreptatea și frumosul, pe Pămînt.




Vrem pentru pietrele zvîrlite-n noi
-Și toți mai mulți sînt cei ce-o strigă-: pîine.
Mereu sîntem mai mulți cei ce luptăm,
Nu pentru noi, ci pentru cei de Mîine.




Simținm cum crește-n sufletele noastre
Puterea, biruind pe Nu-se-poate.
Simțim că fi-vor una-n viitor
Aceste universuri, noi, curate.




Din mii de lumi, s-o zămisli doar una.
O lume însă, grea de bucurii.
Și-această Vale-a Plîngerii de astăzi
O țară, scumpă tuturor, va fi.




Să ne înveselim și cei de astăzi,
Deși doar ce vin avea-vor parte
De Rai. El este, însă, și al nostru.
Noi l-am gîndit. E-n noi, - fără de moarte.




Crăciunul. Umblă Criști înalți,
Cristoșii noi, în oastea lor cea mare.
Sfînt Vifor, sună-ți cîntul ! Sină-ți imnul
Tu, Lume,-a noastră, Una, Pînă-n zare !

Poezia Soarelui De Martie de Eugen Jebeleanu

SOARELUI DE MARTIE




( Mare ți-i puterea, soare-nalt de Marte,
Dar nici într-o mie de-ani n-avurăm parte
Să ne-aprinzi în țară o răscoală mare :
Lîncezeli de gheață ne-au ținut în gheare. )




Bat-o cerul, nădușala noastră,
Bată-ntreagă noastra viață s-o zdrobească,
De-om tînji-nainte - orfani, năuci, în lumi,
Bată-ni-l sărutul, somnul ni-l sugrume,



Stingă-a zămislirii dragoste curată ;
Bată-ne în visuri, bate-ne în faptă,
Bată-a noastră veche dunăreană vatră,
Bată-ne trecutul, viitorul, toată
Odrăslirea stirpei noastre haiducești,
De n-om frînge-aceste stavili tîlhărești :
Tot ce se ridică să lovească-n Marte.
Bată-l fără milă, de-i un cer ce bate.
Pe apărătorul celor ce-au apus,
Căci aici e-un blestem ; trebuie răpus
Tot ce-i vechi, aceste-unelte milenare,
Tot ce putrezește, tot ce e trădare,
Tot ceea ce face să ce creadă-n țară
Cum că Atelkuzu-i granița maghiară.
Astă stirpi-a celor vechi acum pornește
Să ne curme ; Martie tînăr, ne privește
Țintă-n ochi și dă-ne forțe, raze, vlagă,
Mari, cum ni-i credința-n revoluție,-ntreagă.
Revoluționar ni-i orișicare ceas,
Ni-i la fel îndemnul crîncen ucigaș,
Împotriva orișicărui grof bogat
Și a oricărui nou zaraf umflat.
Că-i grăbită lumea, și-i o întrebare :
Viața, viitoru-l merităm noi, oare?
Ca aici, nu pute-a ban și-a boiereală
Nicăierea. Totul cere-o primeneală,
Și de-și cern tămîia și mai trufaș popii,
Toate-arată cum că stăm la buza gropii.
Un cuvînt mai aprig trebuie să sune
Ca al lui Petofi. Totul să dărîme.
Martie ne-așează-n linii de bătaie :
Poate și-n Ungaria tristă-un drum să-și taie.




( Soare-nalt de Martie, ți-i bătaia mare,
Și-i sosirea-ți dragă fără-asemănare,
Dar să vrei, ca și noi să voim, să vrei
Să n-avem o moarte-urîtă, de mișei ! )

Poezia Soarelui De Martie de Eugen Jebeleanu

SOARELUI DE MARTIE




( Mare ți-i puterea, soare-nalt de Marte,
Dar nici într-o mie de-ani n-avurăm parte
Să ne-aprinzi în țară o răscoală mare :
Lîncezeli de gheață ne-au ținut în gheare. )




Bat-o cerul, nădușala noastră,
Bată-ntreagă noastra viață s-o zdrobească,
De-om tînji-nainte - orfani, năuci, în lumi,
Bată-ni-l sărutul, somnul ni-l sugrume,



Stingă-a zămislirii dragoste curată ;
Bată-ne în visuri, bate-ne în faptă,
Bată-a noastră veche dunăreană vatră,
Bată-ne trecutul, viitorul, toată
Odrăslirea stirpei noastre haiducești,
De n-om frînge-aceste stavili tîlhărești :
Tot ce se ridică să lovească-n Marte.
Bată-l fără milă, de-i un cer ce bate.
Pe apărătorul celor ce-au apus,
Căci aici e-un blestem ; trebuie răpus
Tot ce-i vechi, aceste-unelte milenare,
Tot ce putrezește, tot ce e trădare,
Tot ceea ce face să ce creadă-n țară
Cum că Atelkuzu-i granița maghiară.
Astă stirpi-a celor vechi acum pornește
Să ne curme ; Martie tînăr, ne privește
Țintă-n ochi și dă-ne forțe, raze, vlagă,
Mari, cum ni-i credința-n revoluție,-ntreagă.
Revoluționar ni-i orișicare ceas,
Ni-i la fel îndemnul crîncen ucigaș,
Împotriva orișicărui grof bogat
Și a oricărui nou zaraf umflat.
Că-i grăbită lumea, și-i o întrebare :
Viața, viitoru-l merităm noi, oare?
Ca aici, nu pute-a ban și-a boiereală
Nicăierea. Totul cere-o primeneală,
Și de-și cern tămîia și mai trufaș popii,
Toate-arată cum că stăm la buza gropii.
Un cuvînt mai aprig trebuie să sune
Ca al lui Petofi. Totul să dărîme.
Martie ne-așează-n linii de bătaie :
Poate și-n Ungaria tristă-un drum să-și taie.




( Soare-nalt de Martie, ți-i bătaia mare,
Și-i sosirea-ți dragă fără-asemănare,
Dar să vrei, ca și noi să voim, să vrei
Să n-avem o moarte-urîtă, de mișei ! )