Poezia Legenda Rîndunicăi de Vasile Alecsandri

LEGENDA RÎNDUNICĂI

( Dedicată D-nei Nyka Grădișteanu )



Rîndunică, rîndunea,
Ce bați la fereastra mea ?
Du-te-ți pune rochița,
Că te arde arșița,
Te suflă vîntoaiele
Și te udă ploaiele.
Mergi în cîmpul înverzit,
Că rochița a-nflorit
Și o calcă turmele
Și o pasc oițele.
( Cîntic poporal )



               I


Cînd se născu pe lume voioasă Rîndunică,
Ea nu avea făptură ș-aripi de păsărică,
Fiind al cununiei rod dulce, dismierdat,
Copilă dragalașă de mare împărat.
Dar fost-au o minune frumoasă, zîmbitoare,
Sosită pintre oameni ca zîmbetul de soare,
O gingașă comoară formată din senin,
Din raze, din parfumuri, din albul unui crin,
Și maica sa duioasă, privind-o, se temea
Să nu dispară-n aer sub forma de o stea.





O zînă coborîtă din zodia cerească
Veni să o descînte, s-o legene, s-o crească,
Să-i deie farmec dulce, podoabe, scumpe daruri,
S-o apere-n viață de-a zilelor amaruri.
Ea-i puse-o scăldătoare cu apă nencepută,
De ploaie neatinsă, de soare nevăzută,
Și-n apa încălzită cu lemn mirositor
O trestie, un fagur ș-o floare de bujor,
Menind prin șoapte blînde copila să devie
Năltuță, mlădioasă ca trestia verzie,
Șa grai ca mierea dulce, la chip fărmecătoare
Și ca bujorul mîndru de ochi atrăgătoare.






Apoi zîna-i adusă o dalbă de rochiță,
Din raze vii țesută, cu stele prin altiță,
Și-i zise : ,,De-ți e gîndul să ai parte de bine,
Rochița niciodată să n-o scoți de pe tine,
Și cît vei fi al lumei frumos, iubit odor,
Să fugi în lumea-ntreagă de-al luncii sburător,
Căci el țintește ochii și dorurile sale
Pe oricare ființă cu forme virginale,
Pe dalbe copile, a dragostei comori,
Ce-s giumatate fete și giumatate flori,
Pe zînele născute în atmosferă caldă,
Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă,
Și chiar pe luna plină de o lumină moale,
Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale''.



                         II



Copila descîntată de zîna ei cea bună
Creștea-ntr-o zi numai cît alta într-o lună,
Ș-a sale brățișoare, ș-a sale mici picioare
Aveau, fiind în leagăn, mișcări de aripioare ;
Iar cînd ieși din cuibul în care înflorise
Ca roza dintr-un mugur cu foile deschise,
Cînd umbra sa vioaie, plutind sub cer senin,
Putea să se măsoare pe umbra unui crin,
Mult îi plăcea copilei s-alunge rîndunele
Ce lunecau prin aer și o chemau la ele,
S-alerge pe sub bolta bătrînilor arini,
Cercînd să prindă-n iarbă a rezelor lumini,
Să fugă rătăcită de-a lung, de-a lung pe maluri
Atrasă-n cursul apei de-a rîurilor valuri,
Și-n cale-i să s-oprească, uimită, încîntată
De dulcea armonie naturei deșteaptată.





Atunci pe nesimțite un glas de sburător
Îi tot fura auzul șoptindu-i, plin de dor :
,,Atît ești de frumoasă la chip și la făptură,
Că nopței dai lumină, și iernii dai căldură,
Și orbilor din umbră dai ochi să te admire,
Și muților grai dulce să spuie-a lor simțire.
Ah ! părul tău lung, negru, ca aripa corbie,
Cu-a lui întunecime ar face nopți o mie,
Și chipul tău ce fură chiar ochii de copile
Din alba lui splendoare ar face mii de zile !
Ah ! buzele-ți rotunde, cu rîs învelite,
Se par două cireșe în soare pîrguite,
Și mijlocu-ți de-albină sub vălul tău de aur
Se leagănă prin aer precum un verde laur ;
Iar ochii tăi, luceferi cu tainice luciri,
Răsfrîng toată văpaia cereștilor iubiri
Ce ai aprins în inimi te-ai ivit pe lume
Tu, zînă fără seamăn, minune fără nume !''



Copila, cu uimire, îl asculta zîmbind...
Apoi, catînd în urmă-i, se depărta fugind,
Lilie zburătoare, de fluturi alungată,
Care-i formau pe frunte o salbă-naripată.



                      III



Visează luna-n ceruri !... sub visul cel de lună
Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună.
Nici o mișcare-n frunze, și nici o adiere
Nu tulbură în treacăt a nopței dulci mistere.
Albina doarme-ascunsă în macul adormit,
Bătlanul printre nuferi stă-n labă neclintit,
Și raza argintie din stele deslipită
Căzînd, săgeată lungă, prin umbra tainuită,
Se duce de aprinde văpăi tremurătoare
În albele șiraguri de rouă lucitoare.





Dar cine-acum ca raza, în lumea nopței zboară ?
Ce umblă, cu sfială, prin arbori se strecoară
Și merge drept la malul pîrîului din vale ?
Oprindu-se-ngrijită ades în a sa cale,
Ea vine lîngă apă, cu drag la ea privește
Și, singură-n răcoare, de baie se gătește.
O ! dalbă feerie ! divină încîntare !...
Rochița de pe umeri alunecă, dispare,
Și lumei se arată minunea cea mai rară,
Albind ca faptul zilei în zi de primăvară !
Toți ochii de luceferi, de paseri și flori,
Loviți ca de lumina rozatică din ziori,






S-aprind de-o scînteie ce-n inimă pătrunde...
Dar juna-mpărăteasă în apă se ascunde.
Ferice, dismierdată de unda răcoroasă,
Ea-noată cu-o mișcare alene, voluptoasă,
Lăsînd ca să albească prin valul de cristal
Frumoasa rotunzime a sînu-i virginal.
Și iarba de pe maluri se pleacă s-o privească,
Și apa-n vălurele de aur se-ncrețește,
Și nuferii se mișcă, bătlanul se trezește,
Pădurea cîntă imnuri, și luna amoroasă
Revarsă pe copilă o mantie-argintoasă.




       

Acum pe lîngă trestii ea lunecă ușor
Și, vrînd la mal să iasă, pătrunsă de-un fior,
Pe sînul ei ud încă ea părul își adună,
Se oglindește-n apă, se oglindește-n lună,
Și umbra-i diafană cu formele-i rotunde
În lină îngînare se clatină pe unde.



                IV


Cucoșu-n departare intonă o fanfară !
Copila cu grăbire din valuri iese-afară.
Ah ! unde-i e rochița și unde-al ei noroc ?...
Ea vede sburătorul cu ochii mari de foc
Ce vine ș-o cuprinde cu brațele-ntr-o clipă ;
Dar grabnic se aude un freamăt de aripă,
Și dalba-mpărăteasă, din brațe-i dispărînd,
Se schimbă-n rîndunică și fuge-n cer zburînd !
Atunci ș-a ei rochiță, nălțîndu-se în vînt,
Topituu-s-au în ploaie de raze pre pămînt,
Și pîn-în faptul zilei crescu-au flori din ele,
Odoare-a primăverei : Rochiți-de-rîndunele !...

Poezia Legenda Rîndunicăi de Vasile Alecsandri

LEGENDA RÎNDUNICĂI

( Dedicată D-nei Nyka Grădișteanu )



Rîndunică, rîndunea,
Ce bați la fereastra mea ?
Du-te-ți pune rochița,
Că te arde arșița,
Te suflă vîntoaiele
Și te udă ploaiele.
Mergi în cîmpul înverzit,
Că rochița a-nflorit
Și o calcă turmele
Și o pasc oițele.
( Cîntic poporal )



               I


Cînd se născu pe lume voioasă Rîndunică,
Ea nu avea făptură ș-aripi de păsărică,
Fiind al cununiei rod dulce, dismierdat,
Copilă dragalașă de mare împărat.
Dar fost-au o minune frumoasă, zîmbitoare,
Sosită pintre oameni ca zîmbetul de soare,
O gingașă comoară formată din senin,
Din raze, din parfumuri, din albul unui crin,
Și maica sa duioasă, privind-o, se temea
Să nu dispară-n aer sub forma de o stea.





O zînă coborîtă din zodia cerească
Veni să o descînte, s-o legene, s-o crească,
Să-i deie farmec dulce, podoabe, scumpe daruri,
S-o apere-n viață de-a zilelor amaruri.
Ea-i puse-o scăldătoare cu apă nencepută,
De ploaie neatinsă, de soare nevăzută,
Și-n apa încălzită cu lemn mirositor
O trestie, un fagur ș-o floare de bujor,
Menind prin șoapte blînde copila să devie
Năltuță, mlădioasă ca trestia verzie,
Șa grai ca mierea dulce, la chip fărmecătoare
Și ca bujorul mîndru de ochi atrăgătoare.






Apoi zîna-i adusă o dalbă de rochiță,
Din raze vii țesută, cu stele prin altiță,
Și-i zise : ,,De-ți e gîndul să ai parte de bine,
Rochița niciodată să n-o scoți de pe tine,
Și cît vei fi al lumei frumos, iubit odor,
Să fugi în lumea-ntreagă de-al luncii sburător,
Căci el țintește ochii și dorurile sale
Pe oricare ființă cu forme virginale,
Pe dalbe copile, a dragostei comori,
Ce-s giumatate fete și giumatate flori,
Pe zînele născute în atmosferă caldă,
Ce sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă,
Și chiar pe luna plină de o lumină moale,
Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale''.



                         II



Copila descîntată de zîna ei cea bună
Creștea-ntr-o zi numai cît alta într-o lună,
Ș-a sale brățișoare, ș-a sale mici picioare
Aveau, fiind în leagăn, mișcări de aripioare ;
Iar cînd ieși din cuibul în care înflorise
Ca roza dintr-un mugur cu foile deschise,
Cînd umbra sa vioaie, plutind sub cer senin,
Putea să se măsoare pe umbra unui crin,
Mult îi plăcea copilei s-alunge rîndunele
Ce lunecau prin aer și o chemau la ele,
S-alerge pe sub bolta bătrînilor arini,
Cercînd să prindă-n iarbă a rezelor lumini,
Să fugă rătăcită de-a lung, de-a lung pe maluri
Atrasă-n cursul apei de-a rîurilor valuri,
Și-n cale-i să s-oprească, uimită, încîntată
De dulcea armonie naturei deșteaptată.





Atunci pe nesimțite un glas de sburător
Îi tot fura auzul șoptindu-i, plin de dor :
,,Atît ești de frumoasă la chip și la făptură,
Că nopței dai lumină, și iernii dai căldură,
Și orbilor din umbră dai ochi să te admire,
Și muților grai dulce să spuie-a lor simțire.
Ah ! părul tău lung, negru, ca aripa corbie,
Cu-a lui întunecime ar face nopți o mie,
Și chipul tău ce fură chiar ochii de copile
Din alba lui splendoare ar face mii de zile !
Ah ! buzele-ți rotunde, cu rîs învelite,
Se par două cireșe în soare pîrguite,
Și mijlocu-ți de-albină sub vălul tău de aur
Se leagănă prin aer precum un verde laur ;
Iar ochii tăi, luceferi cu tainice luciri,
Răsfrîng toată văpaia cereștilor iubiri
Ce ai aprins în inimi te-ai ivit pe lume
Tu, zînă fără seamăn, minune fără nume !''



Copila, cu uimire, îl asculta zîmbind...
Apoi, catînd în urmă-i, se depărta fugind,
Lilie zburătoare, de fluturi alungată,
Care-i formau pe frunte o salbă-naripată.



                      III



Visează luna-n ceruri !... sub visul cel de lună
Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună.
Nici o mișcare-n frunze, și nici o adiere
Nu tulbură în treacăt a nopței dulci mistere.
Albina doarme-ascunsă în macul adormit,
Bătlanul printre nuferi stă-n labă neclintit,
Și raza argintie din stele deslipită
Căzînd, săgeată lungă, prin umbra tainuită,
Se duce de aprinde văpăi tremurătoare
În albele șiraguri de rouă lucitoare.





Dar cine-acum ca raza, în lumea nopței zboară ?
Ce umblă, cu sfială, prin arbori se strecoară
Și merge drept la malul pîrîului din vale ?
Oprindu-se-ngrijită ades în a sa cale,
Ea vine lîngă apă, cu drag la ea privește
Și, singură-n răcoare, de baie se gătește.
O ! dalbă feerie ! divină încîntare !...
Rochița de pe umeri alunecă, dispare,
Și lumei se arată minunea cea mai rară,
Albind ca faptul zilei în zi de primăvară !
Toți ochii de luceferi, de paseri și flori,
Loviți ca de lumina rozatică din ziori,






S-aprind de-o scînteie ce-n inimă pătrunde...
Dar juna-mpărăteasă în apă se ascunde.
Ferice, dismierdată de unda răcoroasă,
Ea-noată cu-o mișcare alene, voluptoasă,
Lăsînd ca să albească prin valul de cristal
Frumoasa rotunzime a sînu-i virginal.
Și iarba de pe maluri se pleacă s-o privească,
Și apa-n vălurele de aur se-ncrețește,
Și nuferii se mișcă, bătlanul se trezește,
Pădurea cîntă imnuri, și luna amoroasă
Revarsă pe copilă o mantie-argintoasă.




       

Acum pe lîngă trestii ea lunecă ușor
Și, vrînd la mal să iasă, pătrunsă de-un fior,
Pe sînul ei ud încă ea părul își adună,
Se oglindește-n apă, se oglindește-n lună,
Și umbra-i diafană cu formele-i rotunde
În lină îngînare se clatină pe unde.



                IV


Cucoșu-n departare intonă o fanfară !
Copila cu grăbire din valuri iese-afară.
Ah ! unde-i e rochița și unde-al ei noroc ?...
Ea vede sburătorul cu ochii mari de foc
Ce vine ș-o cuprinde cu brațele-ntr-o clipă ;
Dar grabnic se aude un freamăt de aripă,
Și dalba-mpărăteasă, din brațe-i dispărînd,
Se schimbă-n rîndunică și fuge-n cer zburînd !
Atunci ș-a ei rochiță, nălțîndu-se în vînt,
Topituu-s-au în ploaie de raze pre pămînt,
Și pîn-în faptul zilei crescu-au flori din ele,
Odoare-a primăverei : Rochiți-de-rîndunele !...

Fabula Măgarul Și Câinele de La Fontaine

MĂGARUL ȘI CÂINELE


Ajută-te cu alții la o nevoie, bade,
cum cere legea firii, de-a pururi cu temei!
Doar un Măgar (de altfel, jivină, cumsecade)
se abătu, o dată, de la porunca ei.


Mergea pe drum, agale, cu un Dulău, hapsânul,
și începuse să i se urască.
Dar ațipind îndată, la un popas, Stăpânul,
porni și Urechilă, prin pajiște, să pască.
Mai rar o pajiște frumoasă,
cu iarba fragedă, gustoasă!
Avea, cu toate astea, ospățul și racilă :
nu se găsea prin iarbă măcar un fir de dracilă!
De data asta, însă, Măgarul, chibzuit,
s-a și lipsit.
Dulăul, cum îl vede, s-apropie și-l roagă
să-i dea și lui un codru de pâine din desagă,
că tarte e lihnit.
Înfulecând de zor lăstare crude,
Măgarul se făcea că nu-l aude.
Dar mai târziu i-a spus,
nițel de sus :
-,,Prietene, așteaptă și nu te mai pripi,
că are grijă Badea să-ți dea, când s-o trezi!”
Văzând, după o vreme, un Lup prin preajma lor,
cheamă și el Dulău-n ajutor.
La rîndul său, Dulăul, un câine cam poznaș,
îi spuse :- ,,Măi, fârtate, de ce atâta zor?
Așteaptă că se scoală Stăpânul mintenaș
și, până una-alta, tu ia-o la picior.
Iar dacă te ajunge dihania cumplită,
cum știu că frica face și eroi,
izbește-o peste bot cu o copită
și ai să vezi cum fălcile i-nmoi,-
că d-aia doar ți-au pus potcoave noi!”
Dar n-are timp Măgarul să vânture hârtoapele,
pierzându-se ca glonțul în zare cu muncele,
că Lupul se repede și-l face bucățele...


Să ne-ajutăm mai bine la vreme cu aproapele!

Fabula Măgarul Și Câinele de La Fontaine

MĂGARUL ȘI CÂINELE


Ajută-te cu alții la o nevoie, bade,
cum cere legea firii, de-a pururi cu temei!
Doar un Măgar (de altfel, jivină, cumsecade)
se abătu, o dată, de la porunca ei.


Mergea pe drum, agale, cu un Dulău, hapsânul,
și începuse să i se urască.
Dar ațipind îndată, la un popas, Stăpânul,
porni și Urechilă, prin pajiște, să pască.
Mai rar o pajiște frumoasă,
cu iarba fragedă, gustoasă!
Avea, cu toate astea, ospățul și racilă :
nu se găsea prin iarbă măcar un fir de dracilă!
De data asta, însă, Măgarul, chibzuit,
s-a și lipsit.
Dulăul, cum îl vede, s-apropie și-l roagă
să-i dea și lui un codru de pâine din desagă,
că tarte e lihnit.
Înfulecând de zor lăstare crude,
Măgarul se făcea că nu-l aude.
Dar mai târziu i-a spus,
nițel de sus :
-,,Prietene, așteaptă și nu te mai pripi,
că are grijă Badea să-ți dea, când s-o trezi!”
Văzând, după o vreme, un Lup prin preajma lor,
cheamă și el Dulău-n ajutor.
La rîndul său, Dulăul, un câine cam poznaș,
îi spuse :- ,,Măi, fârtate, de ce atâta zor?
Așteaptă că se scoală Stăpânul mintenaș
și, până una-alta, tu ia-o la picior.
Iar dacă te ajunge dihania cumplită,
cum știu că frica face și eroi,
izbește-o peste bot cu o copită
și ai să vezi cum fălcile i-nmoi,-
că d-aia doar ți-au pus potcoave noi!”
Dar n-are timp Măgarul să vânture hârtoapele,
pierzându-se ca glonțul în zare cu muncele,
că Lupul se repede și-l face bucățele...


Să ne-ajutăm mai bine la vreme cu aproapele!