Fabula Broasca Țestoasă Și Cele Două Rațe Sălbatice de La Fontaine

BROSCA ȚESTOASĂ ȘI CELE
    DOUĂ RAȚE SĂLBATICE


A fost cândva o Broască Țestoasă cât un nap,
cam ușurică numai pe la cap.
Și, într-o bună zi, - nu-i, oare, culmea?-
urându-i-se în bârlog,-
porni, mă rog,
să vânture oleacă lumea!
Iar două Rațe gură-cască,
aflând ce vrea cumătra Broască,
îi spuseră c-au s-o ajute
să vadă locuri nevăzute.
-„Vezi bolțile cu nesfârșite zări?
Noi peste zeci de mări și țări
te-om duce în himerica
America!”
-„Și ai să vezi, - o Rață îi mai zise -
republici și regate cum n-a văzut Ulise!”
Urma s-apuce Broasca în dinți și să nu-l scape
un bețișor cam de vreo două șchioape
și ele de la capete, în cioc.
Zis și făcut. Porniră vijelios din loc
și străbătură câmpuri și-ntinderi mari de ape.
Zărind-o-n slăvi ținându-se de ciot,
se minunează lumea peste tot:
-„Ieșiți cu toții repede din case
ca s-o vedeți prin ceruri, c-un bețișor în bot,
pe falnica regină a broaștelor țestoase!”
-„Într-adevăr regină!”zise ea,
mai înțeleaptă dacă nu vorbea,
căci, glăsuind, semeața Broască
scăpă din gură bățul de care se ținea
și, zdup! căzu pe drumul din vâlcea,
spărgându-se în țăndări ca o doască...
Nechibzuința, clanța, neghioaba semeție,
deșarta iscodire, de asemeni,
așa cum foarte bine mai toată lumea știe,
sunt între ele neam ca frații gemeni.

Fabula Broasca Țestoasă Și Cele Două Rațe Sălbatice de La Fontaine

BROSCA ȚESTOASĂ ȘI CELE
    DOUĂ RAȚE SĂLBATICE


A fost cândva o Broască Țestoasă cât un nap,
cam ușurică numai pe la cap.
Și, într-o bună zi, - nu-i, oare, culmea?-
urându-i-se în bârlog,-
porni, mă rog,
să vânture oleacă lumea!
Iar două Rațe gură-cască,
aflând ce vrea cumătra Broască,
îi spuseră c-au s-o ajute
să vadă locuri nevăzute.
-„Vezi bolțile cu nesfârșite zări?
Noi peste zeci de mări și țări
te-om duce în himerica
America!”
-„Și ai să vezi, - o Rață îi mai zise -
republici și regate cum n-a văzut Ulise!”
Urma s-apuce Broasca în dinți și să nu-l scape
un bețișor cam de vreo două șchioape
și ele de la capete, în cioc.
Zis și făcut. Porniră vijelios din loc
și străbătură câmpuri și-ntinderi mari de ape.
Zărind-o-n slăvi ținându-se de ciot,
se minunează lumea peste tot:
-„Ieșiți cu toții repede din case
ca s-o vedeți prin ceruri, c-un bețișor în bot,
pe falnica regină a broaștelor țestoase!”
-„Într-adevăr regină!”zise ea,
mai înțeleaptă dacă nu vorbea,
căci, glăsuind, semeața Broască
scăpă din gură bățul de care se ținea
și, zdup! căzu pe drumul din vâlcea,
spărgându-se în țăndări ca o doască...
Nechibzuința, clanța, neghioaba semeție,
deșarta iscodire, de asemeni,
așa cum foarte bine mai toată lumea știe,
sunt între ele neam ca frații gemeni.

Poezia Rătăcind Cu Luna de Magda Isanos

RĂTĂCIND CU LUNA




E-așa frumos să rătăcești o noapte,
cu luna, ca o amforă, pe umăr,
să simți, asemeni fructelor prea coapte,
cum cad în tine gînduri fără număr.




Se-ntinde caldarîmul ca o apă,
ademenind molatecă piciorul,
și casele-și răsfață larg pridvorul,
în care luna n-a putut să-ncapă,




și-a curs - argint și miere - prin grădină...
Splendoarea ei poate-a făcut să cadă
- pierdute-ntr-o beție de lumină -
atîtea flori de-acacia pe stradă,




și ea-i aceea care-n astă seară
îți face dor de-o vorbă de iubire
și de-un fermecător odinioară
pierdut în nu știu cîte cimitire.




Asemeni unui braț de fată moartă
e luna ce te duce-așa, de umăr -
stafie, tu și ea, din poartă-n poartă,
să numeri gîndurile fără număr.




Oprește-te, cuprinde-ți capu-n mîini,
și, dacă nu se poate astfel, plîngi.
Că luna, luna asta n-o să stingi
decît cu jarul soarelui de mîini...

Poezia Rătăcind Cu Luna de Magda Isanos

RĂTĂCIND CU LUNA




E-așa frumos să rătăcești o noapte,
cu luna, ca o amforă, pe umăr,
să simți, asemeni fructelor prea coapte,
cum cad în tine gînduri fără număr.




Se-ntinde caldarîmul ca o apă,
ademenind molatecă piciorul,
și casele-și răsfață larg pridvorul,
în care luna n-a putut să-ncapă,




și-a curs - argint și miere - prin grădină...
Splendoarea ei poate-a făcut să cadă
- pierdute-ntr-o beție de lumină -
atîtea flori de-acacia pe stradă,




și ea-i aceea care-n astă seară
îți face dor de-o vorbă de iubire
și de-un fermecător odinioară
pierdut în nu știu cîte cimitire.




Asemeni unui braț de fată moartă
e luna ce te duce-așa, de umăr -
stafie, tu și ea, din poartă-n poartă,
să numeri gîndurile fără număr.




Oprește-te, cuprinde-ți capu-n mîini,
și, dacă nu se poate astfel, plîngi.
Că luna, luna asta n-o să stingi
decît cu jarul soarelui de mîini...