Poezia Vraciul de Tudor Arghezi

VRACIUL

Am un bazar de zāri și firmamente
De cioburi noi de lunā și planeți.
Aștri defuncți atîrnā de pāreți,
Împārecheați cu zeci de instrumente.

Tablouri fārā datā, cārți, portrete,
Pendule-n care cucul s-a oprit,
Spade cu vîrful ars și ruginit,
Icoane, pajuri, chivote, stilete...

Am chei pe toate ușile-ncuiate,
Cîntare, cumpeni și māsuri
De prețuit cenușile necercetate
Din sufletul imponderabilei naturi.

Am site fine de cernut polenul
Împrāștiat cu-albinele pe bolți.
Unelte, cu-ascuțișuri și cu colți
Pentru gāsit volumul, numāul și genul.

Corābii ancorate-n cîte-o mare,
Orașe grāmādite-n crepuscul,
Cîmpii închise și pāmînt destul,
Subt clopotele cîtorva pahare,

Hlamide albe, mitre și coroane...
Pot unge papi, uzurpatori și regi.
Neamuri pierdute și vecii întregi
Stau condensate-n rînduri de flacoane.

Un semn, și tîmpla cerului se-apleacā.
Un semn, și uraganul s-a trezit.
Un semn, și neamuri noi s-au zāmislit !
Dar semnul mîna mea nu vrea sā-l facā !

În farmacia mea atotlecuitoare
Aleanuri am la chinurile-abia simțite,
Misterioase și nemaitāmāduite,
Pe cînd prin jur se nește lumea șubredā și moare.

Pe șesul negru cu lumini de cearā
Pot frāmînta din tinā și scuipat
Un nou Adam, gigantic și nerāzbunat.
Aștept, îngenunchiatā, plebea sā mi-l cearā.

Eu mă fălesc că nu vînd ca atîția

Tezaurele mele. Nici nu știu 

Dacă pe piață Dumnezeu cel viu

S-a ieftenit mai mult decît tărîțea.

Mormînt închis la zgomotul de-afară,

Contemplu-a cîrtiților bucurie

Lingîndu-și puii cu idolatrie,

Boloși, subt steaua mea polară.

Fabula Negustorul, Nobilul, Ciobanul Și Fiul De Rege de La Fontaine

NEGUSTORUL, NOBILUL, CIOBANUL
ȘI FIUL DE REGE

Au fost odată patru oameni căutători de țărmuri noi:
un Negustor, un Nobil mare, un Ciobănaș și-un Fiu de Rege.
Zvârliți de nu știu ce furtună pe litoral, scăpară goi
și, cum erau lihniți, porniră în lume, cerșetori în lege.
Deși veneau din unghiuri felurite,
mânia ursitoarelor cumplite
pe țărm străin pe toți i-a adunat.
La primul puț au stat să țină sfat.
Cum Prințul le vorbea ca după carte,
pierzându-se în tânguiri deșarte,
Ciobanul spuse că, uitând pățania,

Poezia Sfîrșitul Toamnei de Tudor Arghezi

SFÎRȘITUL TOAMNEI

O ! cine-ar zice cā pe-aici
Au fost vreodatā flori,
Provighetori,
Și cārți citite cu ochi mici,
În care latele panglici
Întorsu-s-au de-atîtea ori ?

Și totuș, furām doi mai ieri,
Strînși braț de braț, gîngavi,
Ca doi bolnavi ;
Și-n legānarea celor seri,
Subt plopii negrii și severi,
Blînzi și supuși ca niște sclavi.

Sā plec ! de-acuma sînt strāin
Pe unde furā tei,
Pleșuvi și ei  !
Ceva ciudat, ca un destin
Mā-mpinge sā mā-ntîrzii prin
Cāzuta frunzā din alei.

Aici, unde-a murit trecutul,
Mā plimb ca-ntr-un mormînt,
În care sînt
Legat s-ascult cum tace lutul,
Pe cînd în suflet toarce mutul
Regret, înfāșurat în vînt.

Fabula Cei Doi Vânturători De Lumi Și Talismanul de La Fontaine

CEI DOI VÂNTURĂTORI DE LUMI
ȘI TALISMANUL


Cărările spre glorie-ndreptate
arareori cu flori sunt presărate.
Dovadă mai deplin cred că nu-i
ca Hercul și strădaniile lui.
Și-n basmele străbune și-n istorie,
cu greu ajung eroii-n nimb de glorie.
Atras de talismane și fantasme,
un făt porni spre țărmuri ca din basme.
Umblând cu un fârtat de drumeție,
găsiră-ntr-o poiană un stâlp cu o tăblie:
„Drumețule, isteț între isteți,
de vrei să vezi ce n-au văzut drumeți,-
când treci șuvoiul ăsta pe aci,
un elefant de piatră vei găsi.
Tu du-l într-un răsuflet pe-acel năpraznic munte
ce-amenință tăria cu falnica lui frunte!”
Pe-nsoțitor îl prinse o spaimă ca de țânc.
-„De-o  fi șuvoiul iute pe cât e de adânc,
e greu să-l treci și viața-ți pui în joc.
Și e și elefantul la mijloc!
Să ne lăsăm, frăție, mai bine păgubași,
că nu duci elefantul nici trei sau patru pași!
Șuvoiul ca șuvoiul: te-ai face luntre, punte,-
dar cum să sui huiduma pe vârful unui munte?
Nu e de nasul isprava, dragul meu.
Iar dacă elefantul e doar cât un pigmeu,
un elefant pitic, o stârpitură,
ce fală ai? Halal de aventură!
Inscripția aceasta eu cred că e, să știi,
un fel de ghicitoare de păcălit copii.
Tu n-ai decât, de-ți arde, cumva de boroboațe:
plec și te las, amice, cu elefantu-n brațe.”
Și cum plecă-nțeleptul de paradă,
el, dârz, trecu șuvoiul, știind cum să-l înfrunte,
sui și elefantul, nestingherit, pe munte,
iar sus văzu, pe culme, o cetate
cu turnuri crenelate:
și din cetatea-aceea minunată,
zări ieșind mulțimea înarmată.
Ar fi fugit oricare în locul lui, firește,
dar el voia să moară vitejește.
Rămase-nmărmurit, se înțelege,
când l-auzi pe naltul lor ierarh,
urmat de toți, că îl proclamă rege,
în locul răposatului monarh.
Se mai lasă rugat cu stăruință
atât cât cere buna-cuviință,
spunând ca Sixt când îl făcură papă
că-i e nițel cam frică, povara e prea grea.
(Păpia și domnia să fie o belea?
De ce-i e frică omului nu scapă”)


Cutezând poate și munții să-i răstoarne.
Norocului îi place viteazul hotărât
ori înțeleptul care ia taurul de coarne
și nu mai pierde vremea să chibzuiască-atât.