Poezia Cîntecul Focului de Lucian Blaga

CÎNTECUL FOCULUI



În fabula verde și caldă-a naturii
tu crengi ai, iubito, nu brațe,
și muguri îmbii, cu mlădițele prinzi.
Descinzi dintr-un basm vegetal, al răsurii ?
Ia seama să nu te prinzi
cum se-ntîmplă adesea cu lemnul pădurii.
În chipuri atîtea, flacăra-ntîmpină pasul
oricărei făpturi pămîntene,
și drumul i-aține și ceasul.




Îmi spui :
,,Nimic nu s-arprinde, și nimeni, de-o rază de lună''.
Și-n galeș surîs înflorești mulțumită, crezînd
că sorții îi stai împotrivă, oricînd,
c-o șăgalnică vorbă.
Îngădui răspuns înălțat peste timp, peste loc ?
Fapte, o, cîte-aș putea înșira,
ciudate-ntîmplări risipite prin cronici
mărturii de legendă, ce-arată
că sunt cu putință și un asemenea foc,
și asemenea arderi.
Ia totul scînteie din toate. Tîmplă s-aprinde
de tîmplă, și piatră de piatră.
O stea nevăzută ia foc cădere, din gerul
văzduhului. Arde-n armură, sub zea, cavalerul,
femeie învinsă, minune fără veșminte, strîngînd lîngă vatră.
Și-aprid licuricii, ei înșiși, din dragoste rugul.

Iubirea țîșnește din țărnă și face pămîntului aură,
s-ajungă-n țării, s-acopere crugul.


Rareori, numai, sfîrșitul nu e cenușă.
Cît e întinsul și-naltul luminii,
Dumnezeu singur arde suav cîteodată prin tufe
fără de-a mistui. El cruță și mîngîie spinii.
Altfel noi ardem iubito. Altfel ne este ardoarea.
Cît e întinsul, cît e înaltul,
noi ardem și nu ne iertăm,
noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi
mistuindu-ne unul pe altul.

Poezia Risipei Se Dedă Florarul de Lucian Blaga

RISIPEI SE DEDĂ FLORARULUI




Ne-om aminti cîndva tîrziu
de-această întîmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tîmplă fierbinte lîngă tîmplă.



De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund,
risipei se dedă florarul.



Polenul cade peste noi,
în preajmă galbene troiene
alcătuiește-n aur fin.
Pe umeri cade-ne și-n gene.




Ne cade-n gură cînd vorbim,
și-n ochi, cînd nu găsim cuvîntul.
Și nu știm ce păreri de rău
ne tulbură, pieziș, avîntul.




Ne-om aminti cîndva tîrziu
de-această întîmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tîmplă fierbinte lîngă tîmplă.




Visînd, întrezărim prin doruri -
latente-n pulberi aurii
păduri ce ar putea să fie,
și niciodată nu vor fi.

Poezia Drumeție de Lucian Blaga

DRUMEȚIE



Popas în iarbă de neuitat.
C-o sărutare, pe-a vieții măsură,
îmi stingi în gură toate numele
ce din alean ți-am dat.



Pornim pe urmă iar
ca două vîrtejuri de vară pe drum.
Ne suntem dar pentru dar
și nu ne mai spunem nicicum.



Ne place să umblăm
ca întrupările fumului,
să încîlcim mătasea pămîntului
cu țintele drumului.

Poezia Aripi de Argint de Lucian Blaga

ARIPI DE ARGINT



Și anotimpuri, vînt de miazănoapte
sau vînt de sud, dacă m-ar căuta,
pe-o treaptă m-ar găsi în preajmă ta.
Și călători, iscode de departe,
și patrie, morminte, bolovani,
dacă de mine toate-ar întreba,
m-ar dibui prin vînt în preajmă ta.



De zile, săptămîni, de luni, de ani,
mă pierd în ochii tăi mîndră iubire.
Ca din oglinzi, ce singure nu mint,
încerc să dobîndesc o dimirire,
că àripile ce le simt în spate,
aievea sunt, din pene de argint,
sau o părere doar de greutate.