CÎNTECUL FOCULUI
În fabula verde și caldă-a naturii
tu crengi ai, iubito, nu brațe,
și muguri îmbii, cu mlădițele prinzi.
Descinzi dintr-un basm vegetal, al răsurii ?
Ia seama să nu te prinzi
cum se-ntîmplă adesea cu lemnul pădurii.
În chipuri atîtea, flacăra-ntîmpină pasul
oricărei făpturi pămîntene,
și drumul i-aține și ceasul.
Îmi spui :
,,Nimic nu s-arprinde, și nimeni, de-o rază de lună''.
Și-n galeș surîs înflorești mulțumită, crezînd
că sorții îi stai împotrivă, oricînd,
c-o șăgalnică vorbă.
Îngădui răspuns înălțat peste timp, peste loc ?
Fapte, o, cîte-aș putea înșira,
ciudate-ntîmplări risipite prin cronici
mărturii de legendă, ce-arată
că sunt cu putință și un asemenea foc,
și asemenea arderi.
Ia totul scînteie din toate. Tîmplă s-aprinde
de tîmplă, și piatră de piatră.
O stea nevăzută ia foc cădere, din gerul
văzduhului. Arde-n armură, sub zea, cavalerul,
femeie învinsă, minune fără veșminte, strîngînd lîngă vatră.
Și-aprid licuricii, ei înșiși, din dragoste rugul.
Iubirea țîșnește din țărnă și face pămîntului aură,
s-ajungă-n țării, s-acopere crugul.
Rareori, numai, sfîrșitul nu e cenușă.
Cît e întinsul și-naltul luminii,
Dumnezeu singur arde suav cîteodată prin tufe
fără de-a mistui. El cruță și mîngîie spinii.
Altfel noi ardem iubito. Altfel ne este ardoarea.
Cît e întinsul, cît e înaltul,
noi ardem și nu ne iertăm,
noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi
mistuindu-ne unul pe altul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...