Fabula Avarul Și Maimuța de La Fontaine

AVARUL ȘI MAIMUȚA


Un om zgârcit și lacom de bănet
și-ngrămădea bănetul în sipet:
mormane de ducați și  de pistoli...
Eu, banii, când sunt leneși, îi socotesc frivoli!
Pe-o insulă pustie, ferit de Amfitrita,
strângea cu țărâita
sau cu nemiluita
și cu destulă fală își sporea comorile.
De multe ori apucau și zorile
tot numărând și calculând
și-l cam treceau sudorile
când da de câte-o lipsă, când și când.
Maimuța, mai deșteaptă ca stăpânul,
mai lua și ea din ce-aducea hapsânul
și-i azvârlea cu pumnul pe fereastră
în marea vălurită și albastră,
căci rămâneau adesea grămezile pe masă,
când mai pleca în grabă zgârcitul de acasă.
Pe cât simțeam stăpânului plăcere să-i adune,
pe-atât simțea Maimuța să-i zvârle în genune.
(Și poate că, în felul ei, jivina
era mai înțeleaptă, bat-o vina!)
Deci, ce-i trecu prin cap Maimuței noastre?
S-aducă niște jertfe genunelor albastre,
zvârlind monete-n apă de cleștar,
jucându-i festa astfel stăpânului avar.
A început, întâi, cu mărunțișul,
zvârlindu-l în talazuri cu pumnul, ca pietrișul.
Și, rând pe rând,
au mai pornit curând
monetele de aur și de argint, zburând,
care mai de care
de valoare,
atât de jinduite de bieții noștri oameni.
(Mai știi? N-or crește, oare, sporite, când le sameni?...)
Și-ar fi-ncercat cu toate grămezile puterile,
c-o desfătau grozac de mult căderile,
de nu pică stăpânul chiar atunci!


Decât să știi să te robesc averile,
mai bine, ca Maimuța, în valurile,
mai bine, ca Maimuța, în valuri le arunci!

Fabula Avarul Și Maimuța de La Fontaine

AVARUL ȘI MAIMUȚA


Un om zgârcit și lacom de bănet
și-ngrămădea bănetul în sipet:
mormane de ducați și  de pistoli...
Eu, banii, când sunt leneși, îi socotesc frivoli!
Pe-o insulă pustie, ferit de Amfitrita,
strângea cu țărâita
sau cu nemiluita
și cu destulă fală își sporea comorile.
De multe ori apucau și zorile
tot numărând și calculând
și-l cam treceau sudorile
când da de câte-o lipsă, când și când.
Maimuța, mai deșteaptă ca stăpânul,
mai lua și ea din ce-aducea hapsânul
și-i azvârlea cu pumnul pe fereastră
în marea vălurită și albastră,
căci rămâneau adesea grămezile pe masă,
când mai pleca în grabă zgârcitul de acasă.
Pe cât simțeam stăpânului plăcere să-i adune,
pe-atât simțea Maimuța să-i zvârle în genune.
(Și poate că, în felul ei, jivina
era mai înțeleaptă, bat-o vina!)
Deci, ce-i trecu prin cap Maimuței noastre?
S-aducă niște jertfe genunelor albastre,
zvârlind monete-n apă de cleștar,
jucându-i festa astfel stăpânului avar.
A început, întâi, cu mărunțișul,
zvârlindu-l în talazuri cu pumnul, ca pietrișul.
Și, rând pe rând,
au mai pornit curând
monetele de aur și de argint, zburând,
care mai de care
de valoare,
atât de jinduite de bieții noștri oameni.
(Mai știi? N-or crește, oare, sporite, când le sameni?...)
Și-ar fi-ncercat cu toate grămezile puterile,
c-o desfătau grozac de mult căderile,
de nu pică stăpânul chiar atunci!


Decât să știi să te robesc averile,
mai bine, ca Maimuța, în valurile,
mai bine, ca Maimuța, în valuri le arunci!

Fabula Țăranul De La Dunăre de La Fontaine

ȚĂRANUL DE LA DUNĂRE


Un Șoarece prin pozna și-ncrederea-i nuroadă
mi-a folosit, pe vremuri, ca dovadă
că omul,- om de treabă, cinstit, tâlhar sau cutră -
nu-i bine totdeauna să-l judeci după mutră.
Aș mai putea aduce noi pilde minunate
desprinse din Esop sau din Socrate,
dar și așa sunt cunoscute toate.
Azi v-aș putea propune, însă, ca model
țăranul zugrăvit în chip fidel
de înțeleptul Marcu-Aurel.


Avea Țăranul ăsta o barbă-așa stufoasă,
că-ntreaga lui făptură, păroasă la refuz,
părea o matahală fioroasă
de urs ieșit din peșteră, ursuz.
De sub sprâncene dese, neguroase,
privea scalâmb,
și-avea un nas cam borcănat și strâmb
și buzele întoarse și cărnoase.
Purta cojoc de capră sălbatică-n spinare,
și era-ncins, îmi pare, cu trestie de mare.
Venise pân` la Roma în pricina impunerii,
ca sol al unor târguri de lângă malul Dunării.
Căci nu era pe lume ungher cât de ascuns,
în care, duși de lăcomie,
romanii să nu fi pătruns.
Și solul, măsurându-i, le-a spus cu bărbăție:
-„Romanii și senatori, aș vrea să cer
întâi oblânduirea stăpânilor din cer,
să nu rostesc vro vorbă mai nelalocul ei,-
că fără ajutorul puternicilor zei
nu-i judecată dreaptă nici om fără prihane,
iar harul lor, de nu-l ceri la nevoi,
calci pravila din ceruri, cum o călcarăm noi,
ca să-ndurăm osânda urgiilor romane.
Da, mai curând din vina noastră decât din vrednicia ei
ne asuprește astăzi Roma, ca o pedeapsă de la zei!
Voi ne-ați robit pe vremuri prin săbii, suliți, arce;
dar carul vremii umblă și roata se întoarce
și s-ar putea ca zeii să mute și la voi
amarul și obida și jalea de la noi.
Feriți-vă de-a zeilor urgie,
căci dreapta lor mânie
ne-o pune, poate, mâine-n mână arme
să darme asuprirea și lanțul să ni-l sfarme,
făcându-vă, la rândul vostru, robi!
Azi suntem noi ai voștri. De ce? Doar de neghiobi!
Ce merite v-au hărăzit sub soare
să fiți stăpânitori peste popoare?
Să fi rămas cu fala și bogăția voastră!
Ce-ați căutat în sărăcia noastră?
Noi țarina străbună ne-o cultivăm în pace
cu brațele la sapă și-n meserii dibace.
Ce-au învățat, de pildă, germanii de la voi?
Sunt oameni pricepuți și curajoși
și de-ar fi fost și ei nesățioși și bătăioși
ar fi, în locul vostru, stăpâni și peste noi
și poate că ar fi mai omenoși
ca pretorii pe care ni-i tot trimiteți voi,
să-nfrunte zeii-n ceruri și în temple,
să-i supere cu lăcomia lor,
sfidându-i prin asemenea exemple.
Nimic nu le ajunge și pururea mai vor:
nici rodul țarini și-al pomului,
nici truda și obida omului.
I-au despuiat pe oameni și i-au jignit pe zei.
Nu mai lucrează nimeni pământul pentru ei.
Ne-am părăsit și casa și soția
să ne-nfrățim în munți, cu sihăstria.
Căci nu mai vrem s-aducel nenorociți pe lume
și să-mpuiem o țară ca Roma s-o sugrume.
Cât despre fiii noștri, sleiți la plug, la sapă,
noi, ca părinți, am vrea să-i știm în groapă.
Retrageți-vă solii, ce biruri strâng cu biciul,
că de la ei n-avem de luat exemple
decât ticăloșiile și viciul!
La fel e și la Roma, deși n-ai loc de temple!
De nu vii cu plocoane sau purpură, ca danie,
zadarnică rămâne sărmana ta strădanie:
poți să aștepți la ușă ani întregi,
că nu găsești scăpare nici în legi!
Cum plângerea cu care m-a-nvrednicit nepartea
prea slobodă-i și-ncepe, mă tem, să nu vă placă,-
e vremea pentru sol acum să tacă
și să-și aștepte moartea.”
Și, liniștit, trimisul în for a-ngenunchiat.
Au admirat romanii curajul și credința,
înțelepciunea ca și elocința
sălbaticului astfel prosternat
și ca osândă mai presus de ștreang
propuseră să-l suie patrician în rang
și pretorii-și schimbară în orice orășel
și-i scriseră discursul, să-l aibă ca model.
(Dar nu se prea ținură mult de el!)

Fabula Țăranul De La Dunăre de La Fontaine

ȚĂRANUL DE LA DUNĂRE


Un Șoarece prin pozna și-ncrederea-i nuroadă
mi-a folosit, pe vremuri, ca dovadă
că omul,- om de treabă, cinstit, tâlhar sau cutră -
nu-i bine totdeauna să-l judeci după mutră.
Aș mai putea aduce noi pilde minunate
desprinse din Esop sau din Socrate,
dar și așa sunt cunoscute toate.
Azi v-aș putea propune, însă, ca model
țăranul zugrăvit în chip fidel
de înțeleptul Marcu-Aurel.


Avea Țăranul ăsta o barbă-așa stufoasă,
că-ntreaga lui făptură, păroasă la refuz,
părea o matahală fioroasă
de urs ieșit din peșteră, ursuz.
De sub sprâncene dese, neguroase,
privea scalâmb,
și-avea un nas cam borcănat și strâmb
și buzele întoarse și cărnoase.
Purta cojoc de capră sălbatică-n spinare,
și era-ncins, îmi pare, cu trestie de mare.
Venise pân` la Roma în pricina impunerii,
ca sol al unor târguri de lângă malul Dunării.
Căci nu era pe lume ungher cât de ascuns,
în care, duși de lăcomie,
romanii să nu fi pătruns.
Și solul, măsurându-i, le-a spus cu bărbăție:
-„Romanii și senatori, aș vrea să cer
întâi oblânduirea stăpânilor din cer,
să nu rostesc vro vorbă mai nelalocul ei,-
că fără ajutorul puternicilor zei
nu-i judecată dreaptă nici om fără prihane,
iar harul lor, de nu-l ceri la nevoi,
calci pravila din ceruri, cum o călcarăm noi,
ca să-ndurăm osânda urgiilor romane.
Da, mai curând din vina noastră decât din vrednicia ei
ne asuprește astăzi Roma, ca o pedeapsă de la zei!
Voi ne-ați robit pe vremuri prin săbii, suliți, arce;
dar carul vremii umblă și roata se întoarce
și s-ar putea ca zeii să mute și la voi
amarul și obida și jalea de la noi.
Feriți-vă de-a zeilor urgie,
căci dreapta lor mânie
ne-o pune, poate, mâine-n mână arme
să darme asuprirea și lanțul să ni-l sfarme,
făcându-vă, la rândul vostru, robi!
Azi suntem noi ai voștri. De ce? Doar de neghiobi!
Ce merite v-au hărăzit sub soare
să fiți stăpânitori peste popoare?
Să fi rămas cu fala și bogăția voastră!
Ce-ați căutat în sărăcia noastră?
Noi țarina străbună ne-o cultivăm în pace
cu brațele la sapă și-n meserii dibace.
Ce-au învățat, de pildă, germanii de la voi?
Sunt oameni pricepuți și curajoși
și de-ar fi fost și ei nesățioși și bătăioși
ar fi, în locul vostru, stăpâni și peste noi
și poate că ar fi mai omenoși
ca pretorii pe care ni-i tot trimiteți voi,
să-nfrunte zeii-n ceruri și în temple,
să-i supere cu lăcomia lor,
sfidându-i prin asemenea exemple.
Nimic nu le ajunge și pururea mai vor:
nici rodul țarini și-al pomului,
nici truda și obida omului.
I-au despuiat pe oameni și i-au jignit pe zei.
Nu mai lucrează nimeni pământul pentru ei.
Ne-am părăsit și casa și soția
să ne-nfrățim în munți, cu sihăstria.
Căci nu mai vrem s-aducel nenorociți pe lume
și să-mpuiem o țară ca Roma s-o sugrume.
Cât despre fiii noștri, sleiți la plug, la sapă,
noi, ca părinți, am vrea să-i știm în groapă.
Retrageți-vă solii, ce biruri strâng cu biciul,
că de la ei n-avem de luat exemple
decât ticăloșiile și viciul!
La fel e și la Roma, deși n-ai loc de temple!
De nu vii cu plocoane sau purpură, ca danie,
zadarnică rămâne sărmana ta strădanie:
poți să aștepți la ușă ani întregi,
că nu găsești scăpare nici în legi!
Cum plângerea cu care m-a-nvrednicit nepartea
prea slobodă-i și-ncepe, mă tem, să nu vă placă,-
e vremea pentru sol acum să tacă
și să-și aștepte moartea.”
Și, liniștit, trimisul în for a-ngenunchiat.
Au admirat romanii curajul și credința,
înțelepciunea ca și elocința
sălbaticului astfel prosternat
și ca osândă mai presus de ștreang
propuseră să-l suie patrician în rang
și pretorii-și schimbară în orice orășel
și-i scriseră discursul, să-l aibă ca model.
(Dar nu se prea ținură mult de el!)