Fabula Avarul Și Maimuța de La Fontaine

AVARUL ȘI MAIMUȚA


Un om zgârcit și lacom de bănet
și-ngrămădea bănetul în sipet:
mormane de ducați și  de pistoli...
Eu, banii, când sunt leneși, îi socotesc frivoli!
Pe-o insulă pustie, ferit de Amfitrita,
strângea cu țărâita
sau cu nemiluita
și cu destulă fală își sporea comorile.
De multe ori apucau și zorile
tot numărând și calculând
și-l cam treceau sudorile
când da de câte-o lipsă, când și când.
Maimuța, mai deșteaptă ca stăpânul,
mai lua și ea din ce-aducea hapsânul
și-i azvârlea cu pumnul pe fereastră
în marea vălurită și albastră,
căci rămâneau adesea grămezile pe masă,
când mai pleca în grabă zgârcitul de acasă.
Pe cât simțeam stăpânului plăcere să-i adune,
pe-atât simțea Maimuța să-i zvârle în genune.
(Și poate că, în felul ei, jivina
era mai înțeleaptă, bat-o vina!)
Deci, ce-i trecu prin cap Maimuței noastre?
S-aducă niște jertfe genunelor albastre,
zvârlind monete-n apă de cleștar,
jucându-i festa astfel stăpânului avar.
A început, întâi, cu mărunțișul,
zvârlindu-l în talazuri cu pumnul, ca pietrișul.
Și, rând pe rând,
au mai pornit curând
monetele de aur și de argint, zburând,
care mai de care
de valoare,
atât de jinduite de bieții noștri oameni.
(Mai știi? N-or crește, oare, sporite, când le sameni?...)
Și-ar fi-ncercat cu toate grămezile puterile,
c-o desfătau grozac de mult căderile,
de nu pică stăpânul chiar atunci!


Decât să știi să te robesc averile,
mai bine, ca Maimuța, în valurile,
mai bine, ca Maimuța, în valuri le arunci!