Fabula Liga Șobolanilor de La Fontaine

LIGA ȘOBOLANILOR


Temându-se de un Motan,
ce-l tot pândea să-i facă felul,
se duse cu sfială Șoricelul
să-i ceară o povață bătrânului Gherlan.
Măria Lui Șobolănească
chitise să se oploșească
într-un palat cu nalta bolți
și zice-se că nu știa ce-i frica:
nesocotea Motanul și Pisica
și nu-i păsa de labe ori de colți.
-„Drăguțule, i-ar fi răspuns Gherlanul,
eu singur, orice-aș face,
n-aș izbuti să izgonesc Motanul,
dar Mătăluță fii, te rog, pe pace,
că de-o să strângem roată
șobolănimea toată,
îi vom juca un renghi
acestui pezevenghi!”
O și zbughi de zor printr-o spărtură
și-ajunse în cămară cu sufletul la gură.
-„Dar ce-ai pățit? îi spuse un musafir gălbui
din câți se îmbuibau pe seama lui.
-„Vă spun pe scurt: venii la voi c-un țel:
să-l ajutăm pe bietul Șoricel!
Dihania aceea cumplită, Motănilă,
ar vrea să-l prăpădească fără milă.
Și poate căpcăunul aceasta-n câțiva ani,
când n-o să aibă Șoareci, dă buzna-n Șobolani!”
Înfuriați, Gherlanii strigară toți: La arme!
de-ai fi crezut că borțile-au să darme.
Gherlancele, firește, au izbucnit în plâns,
dar Șobolanii hrana în raniță și-au strâns,
și au pornit - alai năpraznic -
de parcă se duceau la praznic.
Motanul, ajungându-și țelul,
și înhățase Șoricelul.
Cu el în dinți văzând Cotoiul
că se apropie puhoiul,
când s-a răstit la ei o dată,
a-mprăștiat întreaga gloată.
Temându-se ca un cumva s-o pată,
au renunțat pe loc la tărăboi
și la război,
și s-au retras, eroic, în borte de îndată.
Iar dacă tot mai pleacă
vrun Șobolan haihui,-
Motanul îl înșfacă
și-i vai de pielea lui!

Fabula Liga Șobolanilor de La Fontaine

LIGA ȘOBOLANILOR


Temându-se de un Motan,
ce-l tot pândea să-i facă felul,
se duse cu sfială Șoricelul
să-i ceară o povață bătrânului Gherlan.
Măria Lui Șobolănească
chitise să se oploșească
într-un palat cu nalta bolți
și zice-se că nu știa ce-i frica:
nesocotea Motanul și Pisica
și nu-i păsa de labe ori de colți.
-„Drăguțule, i-ar fi răspuns Gherlanul,
eu singur, orice-aș face,
n-aș izbuti să izgonesc Motanul,
dar Mătăluță fii, te rog, pe pace,
că de-o să strângem roată
șobolănimea toată,
îi vom juca un renghi
acestui pezevenghi!”
O și zbughi de zor printr-o spărtură
și-ajunse în cămară cu sufletul la gură.
-„Dar ce-ai pățit? îi spuse un musafir gălbui
din câți se îmbuibau pe seama lui.
-„Vă spun pe scurt: venii la voi c-un țel:
să-l ajutăm pe bietul Șoricel!
Dihania aceea cumplită, Motănilă,
ar vrea să-l prăpădească fără milă.
Și poate căpcăunul aceasta-n câțiva ani,
când n-o să aibă Șoareci, dă buzna-n Șobolani!”
Înfuriați, Gherlanii strigară toți: La arme!
de-ai fi crezut că borțile-au să darme.
Gherlancele, firește, au izbucnit în plâns,
dar Șobolanii hrana în raniță și-au strâns,
și au pornit - alai năpraznic -
de parcă se duceau la praznic.
Motanul, ajungându-și țelul,
și înhățase Șoricelul.
Cu el în dinți văzând Cotoiul
că se apropie puhoiul,
când s-a răstit la ei o dată,
a-mprăștiat întreaga gloată.
Temându-se ca un cumva s-o pată,
au renunțat pe loc la tărăboi
și la război,
și s-au retras, eroic, în borte de îndată.
Iar dacă tot mai pleacă
vrun Șobolan haihui,-
Motanul îl înșfacă
și-i vai de pielea lui!

Fabula Pădurarul Și Pădurea de La Fontaine

PĂDURARUL ȘI PĂDUREA


C-a rupt-o sau că, poate, s-o fi-ntâmplat să-i cadă,
ajunse cu toporul în mână fără coadă.
Pădurea-n vremea asta nici nu se sinchisea.
Dar Pădurarul nostru rugatu-s-a de ea
o creangă, numai una, să-i mai dea,
făcându-i jurăminte că de azi
s-o duce după lemne în altă parte
și va cruța bătrânii stejari și mândri brazi...
Pădurea, amăgită de vorbele-i deșarte,
i-a dat-o osândindu-se la moarte.
(Avea, în scurtă vreme, amar să se căiască!)
Îndată, Pădurarul, uitând de jurăminte,
purcese s-o sluțească
mai crâncean ca-nainte.
Ce rost avea să plângă
acuma, să n-o darme,
când ea, ca o nătângă,
îi dăruise arme?...


Faci bine tuturor și lumea, zău,
îți face rău!
În van te zbați și strigi, că n-ai putința
să smulgi din rădăcini, din jurul tău,
abuzurile, nerecunoștința.
Dar poți să taci când vezi un nătărău
sluțind nămiaza mare-n chip barbar
plăcuțele umbrare ce când pe rând dispar?...

Fabula Pădurarul Și Pădurea de La Fontaine

PĂDURARUL ȘI PĂDUREA


C-a rupt-o sau că, poate, s-o fi-ntâmplat să-i cadă,
ajunse cu toporul în mână fără coadă.
Pădurea-n vremea asta nici nu se sinchisea.
Dar Pădurarul nostru rugatu-s-a de ea
o creangă, numai una, să-i mai dea,
făcându-i jurăminte că de azi
s-o duce după lemne în altă parte
și va cruța bătrânii stejari și mândri brazi...
Pădurea, amăgită de vorbele-i deșarte,
i-a dat-o osândindu-se la moarte.
(Avea, în scurtă vreme, amar să se căiască!)
Îndată, Pădurarul, uitând de jurăminte,
purcese s-o sluțească
mai crâncean ca-nainte.
Ce rost avea să plângă
acuma, să n-o darme,
când ea, ca o nătângă,
îi dăruise arme?...


Faci bine tuturor și lumea, zău,
îți face rău!
În van te zbați și strigi, că n-ai putința
să smulgi din rădăcini, din jurul tău,
abuzurile, nerecunoștința.
Dar poți să taci când vezi un nătărău
sluțind nămiaza mare-n chip barbar
plăcuțele umbrare ce când pe rând dispar?...