Poezia Stă Singuratec de Tudor Arghezi

STĂ SINGURATEC


Stă singuratec cîinele. De pază
Nu știe cui, pe la amiază :
Fîntînii rupte, spinului uscat,
Drumului, cerului, omului ? A tremurat.




Gerul îi ustură urechile, laba,
Nevinovat, neîndurat și degeaba.
Carnea, vlaga, zgîrciul, pe de-a-ncetul,
I le-a mîncat și mistuit scheletul.




Barbă aspră i-a crescut zbîrlită.
Vocea scrîșnește isprăvită.
Și-a purtat, ocărîte, oasele
Pe la toate ușile și casele.




Îl chem și nu înțelege :
Nu mai poate să se dezlege.
Dar ochii lui, într-un maidan, Părinte,
Dau mărturia lucrărilor sfinte.

Poezia Stă Singuratec de Tudor Arghezi

STĂ SINGURATEC


Stă singuratec cîinele. De pază
Nu știe cui, pe la amiază :
Fîntînii rupte, spinului uscat,
Drumului, cerului, omului ? A tremurat.




Gerul îi ustură urechile, laba,
Nevinovat, neîndurat și degeaba.
Carnea, vlaga, zgîrciul, pe de-a-ncetul,
I le-a mîncat și mistuit scheletul.




Barbă aspră i-a crescut zbîrlită.
Vocea scrîșnește isprăvită.
Și-a purtat, ocărîte, oasele
Pe la toate ușile și casele.




Îl chem și nu înțelege :
Nu mai poate să se dezlege.
Dar ochii lui, într-un maidan, Părinte,
Dau mărturia lucrărilor sfinte.

Poezia Întoarcere de Tudor Arghezi

ÎNTOARCERE



Copacul, vîntul au venit de-aseară
Și cheamă gîndul istovit, afară :
Li-i dor de el, că nu se mai adună
De multe nopți, să umble împreună.




Unde-i, mătușe, nu-l văzuși ?
Stați să mă uit. V-aduc răspuns acuși.




Întreabă, gîndule, de tine
Vîntul pribeag și pomul. Nu mi-e bine.
Ce să le spui ? Știu eu ce să le spui ?
Că gîndul, maică, nu mai e al lui...




Spune-le că m-au amăgit destul,
Că sînt de vînt, de drum și de copaci sătul,
Că zac olog, mîrșav și amărît...


Ba nu !
Stăi, nu te du.


Dă-mi cîrjele, dar prinde-mi tulpanul alb de gît
Cu boldul lung de aur cu gămălie-albastră.


Și dă-mi și-o floare din ghiveciul din fereastră,
Și spune-le că viu numaidecît.

Poezia Întoarcere de Tudor Arghezi

ÎNTOARCERE



Copacul, vîntul au venit de-aseară
Și cheamă gîndul istovit, afară :
Li-i dor de el, că nu se mai adună
De multe nopți, să umble împreună.




Unde-i, mătușe, nu-l văzuși ?
Stați să mă uit. V-aduc răspuns acuși.




Întreabă, gîndule, de tine
Vîntul pribeag și pomul. Nu mi-e bine.
Ce să le spui ? Știu eu ce să le spui ?
Că gîndul, maică, nu mai e al lui...




Spune-le că m-au amăgit destul,
Că sînt de vînt, de drum și de copaci sătul,
Că zac olog, mîrșav și amărît...


Ba nu !
Stăi, nu te du.


Dă-mi cîrjele, dar prinde-mi tulpanul alb de gît
Cu boldul lung de aur cu gămălie-albastră.


Și dă-mi și-o floare din ghiveciul din fereastră,
Și spune-le că viu numaidecît.