Poezia Stă Singuratec de Tudor Arghezi

STĂ SINGURATEC


Stă singuratec cîinele. De pază
Nu știe cui, pe la amiază :
Fîntînii rupte, spinului uscat,
Drumului, cerului, omului ? A tremurat.




Gerul îi ustură urechile, laba,
Nevinovat, neîndurat și degeaba.
Carnea, vlaga, zgîrciul, pe de-a-ncetul,
I le-a mîncat și mistuit scheletul.




Barbă aspră i-a crescut zbîrlită.
Vocea scrîșnește isprăvită.
Și-a purtat, ocărîte, oasele
Pe la toate ușile și casele.




Îl chem și nu înțelege :
Nu mai poate să se dezlege.
Dar ochii lui, într-un maidan, Părinte,
Dau mărturia lucrărilor sfinte.