Poezia Ploaie de Tudor Arghezi

PLOAIE


N-am auzit-o, parcă, demult...
O ascult.
Nădușeala nopții curge pe geamuri.
Plouă-n golurile din ramuri.




Aș voi să găsesc o asemănare
Și caut în zgomote și murmure.
În viori, în naiuri și ghitare
Ecoul nedeslușit și turbure.




Noaptea s-a-ntunecat cu alte nopți în fund,
Și din noapte-n noapte, nopțile urzite
Cern ploaia ca nisipul mărunt
Niște site.




Gîndul, ajuns în flacăra lui de ploaie tîezie,
Se face palid și descrește ca o făclie.
Fereastra e cernită de un fag
De care-atîrnă noaptea neagră, toată, ca un steag.




Nu-i șuierul săbiilor ce se ascult
Și-al spadei ciocnite de scut.
Nu e bătaia inimii. Nu-i
Tutnul și ornicul lui
În care timpul colinse.


E parcă sufletul tuturor oștilor învinse.