Poezia Crezi Basmul... de Tudor Arghezi

CREZI BASMUL...


Crezi basmul c-a sfîrșit și s-a pierdut,
Și el de-abia-i la început...



Cînd seceta mai stearpă ți se pare,
Atuncea podidește izvorul tău mai tare,
Și albia, uscată ca un drumeac de țară,
A izbucnit odată și dă pe dinafară.
Aseară ți-era pana din călimară seacă.
Șuvoiul azi o-nneacă.
Minunile se iscă din peșterile pline
Nainte să ajungă izvoarele la tine.




Tu înnădind povești după povești
Grije să n-ai că o să isprăvești.
Rămîne orișicînd răzleț un fir
Din cusătura unui trandafir.
Dacă și cade mîna la țesut,
O mînă nouă firul îl ia, unda-a căzut.
În iia străbunicichii, se împlinise veacul,
Pe-o floare întreruptă mai sta înfiăpt și acul.





Întorci un fir prin fire, de beteală,
Și altă față iese din urzeală,
Izvoade noi, din două-trei vopsele,
Și n-a putut nici veacul să le spele.




Eu le-am întors și le-am tot fost sucit,
Pînă ce s-au fărămițit.
Povestea mare mi-am făcut-o mică.
Am deșertat Tăria cu-o ulcică.
Din Calea Robilor am luat prundiș,
Suind în cer cărarea pe furiș.
Spinarea îmi rămase mînjită de făină,
Cărînd în saci pe umeri țărînă de lumină.





Și le-am întors poveștile-ndărăt...
Și numai ca să-ți mai arăt
Că din scîntei sleite și surcele
Poți întocmai din nou un cer cu stele.
S-a spart oglinda și-am suflat-o-n foc
Și s-au făcut oglinzile la loc.
Din ceruri cade o paiață.
Păianjenul de catifea, se-agață
De o lumină leneșe, de ață.


Și stă-n văzduh, cu luna față-n față.