Poezia Înțelepciune de Tudor Arghezi

ÎNȚELEPCIUNE



Nu-ntîrzia pe lucruri, frate,
Și lasă-le necercetate.
Că de le-ntorci urzelile frumoase,
La pipăit mătasea se descoase.
Un fir întreg, răzleț în țesătură,
Leagă ruptură de ruptură
Și, de te uiți prin ștofă, s-a zărit
Hlamida, ca de cîlț lipit. -





Atîtea oale zmălțuite
Nu țin nici vînt, pe cît sînt de dogite,
Și stau în sus doar într-o doară,
Cu sprijinul cojelii dinafară.



O funie de clopot vrea să tragă,
Și bronzul sună-n patru zări a doagă.




Tocmai cînd cuiul trebuia să-l bată,
Iată-l, ciocanul a sărit din coadă.
Nu prinde dalta, cleștele n-apucă
Și nu se-mbină stîlpul de ulucă.
Compasul scrie cercul strîmb,
Cîntarul e scălîmb,
Și cotul s-a scurtat detot,
Să facă zece coți un cot,
Și greutățile din tirizie
Se cumpănesc cu foaia de hîrtie.




Un icisar e-așijderi cu lăscaia.
Tăcu o mierlă, cîntă cucuvaia.
Scaperi amnarul, nu mai dă scînteie.
Nu s-a lovit cu broasca nicio cheie.
Ce sta-ncuiat acuma stă căscat.
Cheile noastre s-au încovrigat
Și, strepezite-n dinte, nu se-mbucă.





Cine șoptește are dor de ducă,
Și cine pleacă vrea să stea :
Lipsește fitecui cîte ceva.
Chemai un înger și veni un drac,
Diavol, și el, de vată și bumbac.
În ciutura cu lanțurile noi,
De-o viață scoți țărînă sau noroi.





Fîntînile adînci sînt prihănite
Și trebuiesc sleite :
Nu căuta viteazul să scoboare
Drep în mocirlă, pînă la izvoare.




Cetatea forfotește de păpuși.
Ștubeiele sînt pline cu căpuși,
Iar mierea li-e de sînge în fagurii umflați
De-o seamă cu bojocii retezați.




Ți-aș povesti o mie, pe-ndelete,
De lucruri dar, băiete.
N-ai fi mai bun nici mai înțelept.
Încrucișează brațele pe piept
Și uită-te în sus,
La steaua din apus.


Și, dacă te-ncumeți,
Ia-o din cer și-mparte-o la drumeți.

Poezia Înțelepciune de Tudor Arghezi

ÎNȚELEPCIUNE



Nu-ntîrzia pe lucruri, frate,
Și lasă-le necercetate.
Că de le-ntorci urzelile frumoase,
La pipăit mătasea se descoase.
Un fir întreg, răzleț în țesătură,
Leagă ruptură de ruptură
Și, de te uiți prin ștofă, s-a zărit
Hlamida, ca de cîlț lipit. -





Atîtea oale zmălțuite
Nu țin nici vînt, pe cît sînt de dogite,
Și stau în sus doar într-o doară,
Cu sprijinul cojelii dinafară.



O funie de clopot vrea să tragă,
Și bronzul sună-n patru zări a doagă.




Tocmai cînd cuiul trebuia să-l bată,
Iată-l, ciocanul a sărit din coadă.
Nu prinde dalta, cleștele n-apucă
Și nu se-mbină stîlpul de ulucă.
Compasul scrie cercul strîmb,
Cîntarul e scălîmb,
Și cotul s-a scurtat detot,
Să facă zece coți un cot,
Și greutățile din tirizie
Se cumpănesc cu foaia de hîrtie.




Un icisar e-așijderi cu lăscaia.
Tăcu o mierlă, cîntă cucuvaia.
Scaperi amnarul, nu mai dă scînteie.
Nu s-a lovit cu broasca nicio cheie.
Ce sta-ncuiat acuma stă căscat.
Cheile noastre s-au încovrigat
Și, strepezite-n dinte, nu se-mbucă.





Cine șoptește are dor de ducă,
Și cine pleacă vrea să stea :
Lipsește fitecui cîte ceva.
Chemai un înger și veni un drac,
Diavol, și el, de vată și bumbac.
În ciutura cu lanțurile noi,
De-o viață scoți țărînă sau noroi.





Fîntînile adînci sînt prihănite
Și trebuiesc sleite :
Nu căuta viteazul să scoboare
Drep în mocirlă, pînă la izvoare.




Cetatea forfotește de păpuși.
Ștubeiele sînt pline cu căpuși,
Iar mierea li-e de sînge în fagurii umflați
De-o seamă cu bojocii retezați.




Ți-aș povesti o mie, pe-ndelete,
De lucruri dar, băiete.
N-ai fi mai bun nici mai înțelept.
Încrucișează brațele pe piept
Și uită-te în sus,
La steaua din apus.


Și, dacă te-ncumeți,
Ia-o din cer și-mparte-o la drumeți.

Poezia Două Stepe de Tudor Arghezi

O stepă jos, o stepă neagră sus.
Se-apropie-mpreună și sugrumă
Calul de lut și cîinele de humă
Și omul lor, din umbra de apus.




Drumul s-a strîns din lume ca o sfoară,
Gheme de drumuri zac în heleșteu.
Hambarul n-a lăsat nimic afară.
Noaptea-ncuiată e, cu lacăt greu.




Noi, singuri trei, dăm lumii-nchise roată,
Cercăm, strigăm... Niciun răspuns.
Că oboseala pribegiei ne-a ajuns
Și n-aveam loc să stăm și noi odată.




Unde ne ducem ? Cine ne primește ?
În poarta cui să cerem crezămînt ?
Hai, calule, hai, cîine, pămîntește,
Să batem, frînți, cu pumnii în pămînt.

Poezia Două Stepe de Tudor Arghezi

O stepă jos, o stepă neagră sus.
Se-apropie-mpreună și sugrumă
Calul de lut și cîinele de humă
Și omul lor, din umbra de apus.




Drumul s-a strîns din lume ca o sfoară,
Gheme de drumuri zac în heleșteu.
Hambarul n-a lăsat nimic afară.
Noaptea-ncuiată e, cu lacăt greu.




Noi, singuri trei, dăm lumii-nchise roată,
Cercăm, strigăm... Niciun răspuns.
Că oboseala pribegiei ne-a ajuns
Și n-aveam loc să stăm și noi odată.




Unde ne ducem ? Cine ne primește ?
În poarta cui să cerem crezămînt ?
Hai, calule, hai, cîine, pămîntește,
Să batem, frînți, cu pumnii în pămînt.