Poezia Vinul Domnișorilor Veseli de Eugen Jebeleanu

VINUL DOMNIȘORILOR VESELI



Cu cheflii domnișori,
Drepte, am băut și eu.
Gura, d-aia aspră mi-i ;
Neagră, inima în piept.




Poate că din vinul lor,
M-am și amețit cîndva.
D-aia greață mi-i atît,
D-aia știu eu să urăsc.




Multă-i, vai, în vinul lor
Veninoasa -nțelepciune,
Multă-i cinstea necurată,
Multă-i mila ucigașă.




Faima ăstui vin domnesc
O s-o cînt azi tuturor :
Nopți urîte, de beție,
Mi-ați adus, voi, aurora.





La domnișorescul vin
Vreau să-l duc pe-acel ce ținta
Și-a uitat-o și pe-acela
Ce de soartă-i strîns în clește.




Din domnișorescul vin,
Se ridică răzbunarea
Și dreptatea, ura, sila,
Și măreață, bătălia.

Fabula Stejarul Și Trestia de La Fontaine

STEJARUL ȘI TRESTIA

Privind de sus, din slava lui înaltă,
Stejarul zise Trestiei din baltă :
-,,Te-a vitregit natura, draga mea :
un pițigoi ți-i o povară grea
și până și o blândă adiere
ce-abia-ncrețește pânza apei reci,
te face-ndată capul ți-l pleci ;
când - Caucaz cu fruntea-n alte sfere -
eu soarele-l opresc doar cu cununa
și, ne-nfricat, înfrunt - viteaz - furtuna.
Ciocloanele ce te-ngrozesc pe tine,
sunt doar niște zefire pentru mine.
De-ai fi măcar, sărmano, mai aproape,
te-aș ocroti, ți-aș da un adăpost.
Dar ce să-ți fac, când tu te naști pe ape ?..."
-,,Ești milostiv și tare bun,
dar mila ta e fără rost !
Aș vrea și eu, acum, să-ți sun
că, dintre noi, pe vânt, pe ploi,
mai șubred e cel mai vânjos la trup :
Eu doar mă-ndoi,
dar nu mă rup !
Ai rezistat, semeț, sfidând zenitul,
dar s-așteptăm, semețule, sfârșitul !..."
Și Trestia nici nu sfârși cuvântul
că se porni să bată groaznic vântul.
Înfruntă, dârz, Stejarul , vânt și ploaie,
iar Trestia, mlădie, se îndoaie.
Dar s-azvârlise, poate, zarul sorților
căci vântul cel năpraznic, furibund,
îl prăbuși pe cel cu talpa-n lumea morților
și creștetul în cerul mult prea ascund.

Poezia Plînsetul Meu de Eugen Jebeleanu

PLÎNSETUL MEU



Cel care-i plîns de mine, să nu plîngă
Și cel ce-ngroapă, groapa să n-o sape :
Sînt rege pe regatul de morminte
Și-n plînsul meu întregul plîns încape.





De plîng, întreaga Viață plînge,
Ruini, dezastre, chinuri și blesteme.
Și dacă-mi strig durerile în vînturi,
Tot ce-i predestinat prin mine geme.






Să împrumut pe cel care mi-i drag
Cu lacrimi și dureri eu pot prea bine.
Și chiar și-n moarte, falnic și frumos
Va fi cel ce-o să fie plîns de mine.

Fabula Sfatul Șobolanilor de La Fontaine

SFATUL ȘOBOLANIOR

Doar pripășit  de câțiva ani,
motanul casei, Roadeslană,
un tartor crâncean, o satană, -
băgase spaima-n șobolani
și din atâția câți mai sunt
zac mulți lihniți pe sub pământ.
Dar într-o bună zi , când blestematul
și-a început pe-acoperiș sabatul
în tămbălău de nuntă c-o pisică, -
în mare taină, grijulii, cu frică,
s-au întrunit și ei să-și țină sfatul.
Vorbi întâi, ca staroste, Gherlanul :
-,,Așa și-așa... Deoarece... și întrucât...
eu unu-s de părere că Motanul, năzdrăvanul,
nu ne-ar mai prăpădi atât și-atât
de i-am lega un zurgălău de gât.
L-am auzi când vine și n-ar mai prinde unul..."
Mai leac ca zurgălăul, se-nțelege,
nici nu era . Dar cine să i-l lege ?
Eu nu, tu nu, nici el, nici unul
că ne înghite căpcăunul !
Vorbiră mulți cu foc în glas,
dar fără rost,
căci a rămas
tot cum a fost...
Ca sfetnici,
mulți sunt vrednici.
Dar oare câți,
dintre atâți,
pot să-și preschimbe-n faptă
povața înțeleaptă...?