Poezia Cauza Cauzelor de Tudor Arghezi

CAUZA CAUZELOR



Nevinovați ca îngerii, se-ntreabă
Diintre boierii oameni mai detreabă
Ce s-a-ntîmplat și ce le-a mai lipsit
Că satele s-au răzvrătit,
Așa deodată, fără pregătire.
Boierii au dreptate să se mire,
Că ei s-au înțeles destul de bine cu sătenii.
Crăciun, și Paște, și Blagoveștenii,
Și Bobotează, hramuri mari, cu clerici,
Îi adunau pe toți pe la biserici
Și sărutau icoanele-mpreună.
Ce ? i-a oprit cumva, cînd se adună,





Vreun un stăpîn să se închine ?
Așa că unii cu-alții trăiau bine.
La masluri, la botez, la-nmormîntări,
Molitvele-s aceleași citite-ntre cîntări.
Clopotnița și toaca nu sună pentru toți ?
Atunci ți-ai bate capul și să-nțelegi nu poți,
Trăind duhovnicește, în pace, mic și mare,
Să ia sfîrșit deodată asemenea-mpăcare ?
Vezi, nu știi cum se poate,
Uitînd de liturghie, să intri în păcate.




Unii vorbind aiurea, spun că țăranii mulți,
Flămînzi și goi, trec vara și iarna tot desculți.
Păi, asta lor le place și n-are niciun rost
Să-i pui să se îndoape opt luni pe an de post,
Să se îmbrace-n șube, ca noi, și să se-ncalțe.
Cine-ar mai face spicul și bobul să să-nnalțe,
Eu, dumneata, ministrul, advocatul ?
Priceperi la ogoare le are numai satul.
Și tot dintr-o zminteală a minții se mai spune
Că singuri noi petrecem în case mari și bune,
Pe cînd ei stau cu porcii și vitele-n odaie,
Grămadă peste claie.
De-altminteri, pentru gură
Le-ajunge-o mămăligă, la plug, cu-o murătură,
Și-o doniță de apă
La desfundat și sapă.
Nu-i nicio potrivire între țărani și noi
Ei sînt scutiți de sarcini și n-au, ca noi, nevoi.
Nici nu-și dau bine seama cît sînt de fericiți
Țăranii noștri simpli și iubiți.
Noi, ceștialalți, boierii, cum ni se zice, culții,
Stăm numai cît se cere cu leoata și mulții.
Întortochiaâi la minte, la fire și simțire,
Avem chemări și dreptul obrazului subțire,
Că fără ierarhie și elită, o țară,
În loc să se ridice, amenință să piară.
Săteanul nostru nu e mojic și năzuros,
Primește-orice și ne vorbea frumos.
Și tînărul, și-unchiașul și bătrîna
Răspund întotdeauna : ,,Trăiți” și ,,Sărut mîna”.







Un medic îndrăzneț
Fusese dat afară din slujbă, la județ.
Într-un raport de-o coală, trimis la București,
Scria, nepriceputul, tot soiul de povești.
Cică din lăcomie și din nerușinare
Și din dobitoace, noi nu sîntem în stare
Să ne cunoaștem vina în răscoală ;
Că sărăcia neagră e-ntinsă ca o boală ;
Eram numiți o șleahtă, tîlhari și negustori,
Ieșiți de sub tijghele, călăi și lipitori.
Că de-am fi fost încaltea boieri de neam ales
Am fi mai de-nțeles.
Hrisoavele, de pildă, ascunse-n fund de ladă,
Scrise pe piei de iepuri, ar face o dovadă.
Dar ce-au ajuns moșnenii și răzeșia lor,
Vîndută cu prăjina ? De rîsul tuturor.
Boierii ăștia țanțoși, cu tălpile-n țărînă,
Vin cu căciula-n mînă
Să ceară băniciorul cu boabe împrumut.
Și medicul, mîrșavul, pe toate le=a văzut.
Moșierii și-arendașii au flămînzit țăranul
Și îl trudesc tot anul.
Îl țin ca pe o vită,
Și vara, ca și iarna, în viscol priponită,
Cămătărit cumplit,
Și-l țin și-nnămolit
Și îngropat în sate de nordeie,
Bolnav și el și proasta lui femeie.
Fără un dinte-n gură, îți ia, cînd nici nu știi,
Un deget și-l trece, prin bale, prin gingii.





Copiii zac de gușter și coptură,
Țîșnită din ureche și ochi, ca o untură ;
De oftică, de friguri, de scrofuri și pelagră,
De uscăciune sau de bubă-neagră,
Și mor mai mulți de două ori,
Decît trăiesc cu gîlci în subsuori,
Cu abube, fălcariță și umflături,
Cînd dîrdîind pe prispă, de frig, cînd de călduri.





Pruncii la sîn le zmulg să morfolească
Țîțele maicii, ca de cîlț și iască,
Parcă hrănită numai cu bozii și ciuperci.
Sugacilor le unge limba cu zer și terci.
Noi sîntem pripășiții și-ai vremurilor grele,
Care au dat de-a lungul bărbați, dar și lichele,
Ca să-i încingă lanțul de robie,
Noi am fi pus în sate și o jandarmerie,
Să le păzească zilnic și sufletul, și gîndul,
Ca pușca, pînă-i vine și starostelui rîndul.
Cine murmură, Gheorghe, Dumitru ori Ilie,
E ridicat de-acasă și-nchis la pușcărie.
Cu-asemenea palavre și născociri murdare
Și-a mîzgălit raportul și doftorul Cutare,
Dar l-am trimis ,,la urmă” spre strînsă cercetare:





Așa fiind povestea, li s-a făcut lumină
Și-au judecat stăpînii că mîna doar streină
S-a strecurat în țară și-a-mpins-o la răscoală
Ascunsă-n vre o claie de fîn sau în vreo oală.
Au căutat-o bine, dar clăile luau foc
Și oalele crăpară, și n-au avut noroc.
Atunci se răzgîndiră, să fie cercetate
Scrisorile stundeâilor din străinătate.
Poliția streină slujea pe cea din țară,
Le dezlipea trimise, primite dinafară,
Și copiile fură trecute-n București
Potăile lihnite de vinovați și vești.
Niciun băiat de-al nostru, din școli, n-a fost să fie
Tîrît de zor-nevoie în vreo vinovăție,
Și fără capi cu carte și făr-a fi-nvățați,
Sătenii fură-n țară cu miile-mpușcați.
Că vinovată fuse, de și-a ieșit din fire
Poporul, preacurvia de sus, din stăpînire.

Poezia E Advocat de Tudor Arghezi

E ADVOCAT



E advocat vestit, dar cam peltic.
Avea ceva subt limbă,-ncă de mic.
De cînd umbla cu gîștele prin sat,
Nebănuit că iese un mare advocat.
Dar gura slută poate fi o vină,
Dacă citezi din greacă și latină,
Și dacă te vădești în stare
Să aperi cu doi clasici un hoț de buzunare ?
O mare aperi pledoarie dezleagă și păcatul,
Că hoțul își împarte venitul cu-advocatul.




Cînd s-a întors bursierul cu doctorat în țară,
Nu sînt cinci ani, stătea pe dinafară,
Și n-avea nici pingelele întregi
Neîntrecutul tînăr om de legi.
Dar și-a-nțeles chemarea bine
Și a făcut și el ce se cuvine,
Cînd n-a avut nici pat, nici blid,
Ca să ajungă-ntîi ,,băiat de Stat”,
Și mai tîrziu de-așijdea ,,bărbat”.
A stat ce-a stat la colț, și-apoi lungit,
Și ceasul care sună la vreme i-a sosit,
Și n-a sunat dogit.




Cel mai isteț flăcău, din opt copii,
În cîțiva ani făcuse trei moșii,
Sătean de mămăligă și de ciorbă lungă,
Știuse să se facă ciocoi și să ajungă.
Și-a mai ales și-o specialitate :
Moșia cîștigată-n proces pe jumătate.
Ca să cîștige-n fals moștenitorii,
Erau mobilizați toți autorii,
Franțuzi, germani, romani și toate
Textele lungi de prin antichitate.
El aducea, de-acum și din anțărți,
La Curte, o căruță de secretari și cărți.
Era o bucurie și-o mare sărbătoare
Cînd maestrul, opt ceasuri în picioare,
Aplaudat de domni și de cucoane,
Mai dobîndea o mie de pogoane,
Un nou conac, o moară, un rîu și un suhat,
C-un testament din patru sau unul fabricat.




Dintr-un proces ieșise-n capitală
Și-o casă boierească și mare cît o școală.
Biurouri, cu intrări și cu ieșiri,
Ca tihna, de tăcute, a unei mînăstiri.
Uși leneșe pe ghinduri, cu căptușeli de piele,
Umplute cu saltele,
Și secretari cu-o treabă fiecare,
Dactilografe, secretare,
Dulapuri de arhivă, cu dosare.




Hoțiile sublime, afaceri așa-zise,
Sînt studiate-n tihnă, cu ușile închise,
Concesii și contracte, cu drept de monopol.
O simplă neghiobie le poate da de gol.
Mascate de-o nevoie de Stat, de vreo uzină,
Se-ntîmplă tîlhăria să iasă la lumină.
Un deputat mai gureș sau cu principii sfinte,
Uitat să-și ia răsplata tăcerii dinainte,
Amenință să scoată-n vileag, la timp, neuns,
Urzeala și tertipul cu meșteșug ascuns.
O izbucnire-a bubei lăuntrice, deodată,
Ar mai mînji și fețe părute fără pată.





Un zvon, cîndva, făcuse pe omul de onoare,
Încrezător în șefii mai mari, să se omoare.
Cînd zvonul ar ajunge știut întemeiat,
Puroiul s-ar întinde și-n sus, pînă-n Palat.
Dibaci să o strecoare prin Cod, maestrul știe
Să piardă o cărare ce duce-n pușcărie.
Rețeta îi aduce în lada din altar
Alt aur, milioane, pachete numerar.






Maestrul e și-un mare gospodar.
El cheile cămării le poartă-n buzunar,
La tribunal, la Curtea de Apel,
Casație, condilii și-n minister, cu el.
Se teme, jupîneasa, că-n lipsă, sa-r putea
Să-i fure-o linguriță de zahăr și cafea.
De trebuie să-i facă vre unuia vreo plată,
Astupă cu spinarea, în ușa-ncet căscată,
A cassei lui de fier,
Lăuntricul mister,
Grămezile de suluri și hîrtii
Albastre, cîte-o mie, în vraf, cîteva mii,
Că s-ar putea vreadată să-i ceri să te-mprumute
La mare trebuință, cu lei vreo două sute.
El se păzește bine de-asemenea-ntîmplare,
Plîngîndu-se întruna că e sărac și n-are,
Clădit pe temelia unui tarif robust.





Ca să-și admire capul, și-a ridicat un bust
La poarta din grădină, cu toate că îl doare
Că nu-i în uniformă de general călare.
S-ar potrivit cu calul sau iapa minunat,
Căci e, din plămădeală, bărbat răscăcărat.
Mai e și om de artă, poet, bibliofil,
Și simțitor la toate, încă de mic copil.
Cînd alți copii scursoarea pe buze-o ling și-o-ngi
El și-o ștergea cu palma, ștergîndu-și-o pe zid.
Biblioteci legate îl căptușesc păreții,
Împodobiți de rame ; portretul tinereții,
Icoane și tablouri, covoare țărănești,
Și porțelanuri rare, chineze ; tăvi și cești.
În mijlocul odăii, un crucifix splendid
I-arată legătura cu omul răstignit.





De ziua lui, poftește la masă pe confrați,
Și ei primesc să meargă, deși se știu furați ;
Căci trebuie. Maestrul stă bine-n lumea mare
Și poate-avea nevoie de-o proptă oarecare.
După ospețe, jocul de cărți îndătinat
Plătește cu dobîndă ce bei și ce-ai mîncat.
Maestrul, orice-ai face, cîștigă el la joc,
Că are pe subt masă și-n mînecă noroc.
Tu-ți pierzi pe-ncetul banii, dar el te împrumută
Din ce-ai pierdut cu-o sumă de-asemenea pierdută.
Beția pătimașă te prinde și te fură
Și ea, ca și maestrul, la cărți și băutură
Încît cu punga luată mai faci și datorii,
Și-un mezelic la țuică te ține zece mii.
Și jaful măsluirii pe față este-n stare
Să fie datorie, numită de onoare.
Se poate ca la termen să n-ai destul bănet.
Atunci îi lași inelul și ceasul amanet.





Bătrînii lui, părinții, încep să se-ncovoaie.
Cojocul le miroase a brînză și a oaie.
Ei vin de zece poștii, în car, la București,
A-și mai vedea vlăstarul, și-aduc de-acasă mvești,
Că leagă bine grîul, săcara și ovăzul,
Că tremură moșia de spic, cît ține văzul,
Că vacile-s frumoase, dau scroafele să fete,
Și cînd vorbesc cu ,,Dînsul” nu îi mai zic ,,băiete”;
Ci ,,Domnule Ministru” nu îi mai zic ,,băiete”;
Și el primind sfiiala parc-ar primi parale,
Părîndu-i rău că plata acesta-ntîrziată
Nu poate fi în palmă, ca banii, numărată.
Obîrșia-l jignește, că din opincă vine,
De taică-su-i cam silă, maică-sa rușine,
Doi bădărani de țară, croiți ca din topor,
Lăsînd duhori de cocini, de grajd și de dohor.
Ar da cîte odată bătrîna să-l sărute,
Dar buzele-i sînt parcă-nghețate și cusute,





De cînd le-a spus feciorul lor drag, să nu se știe
Cumva,-n bucătărie,
Cum că ar fi părinții conașului temut.
I-a spovedit de asta demult, de la-nceput ;
Să spuie cuconiții și slugilor că fac,
Ea-n curte, el în staul, o slujbă la conac.





De-o vreme, advocatul golan, de pînă ieri,
Dorește să se retragă din neamuri de boieri.
A pus să se găsească un zapiș, vreo hîrtie,
Să-i dovedească spița de veche boierie,
Cu slove-ncîrligatem chirilice, și, poate,
Cu stemă, șoim sau cioară cu ghiare, jumătate,
Alăturea de-o spadă și-un ciof vîrît în scurt,
Să-i facă și pe plicuri trecutul cunoscut.




Așa se face, măre, că bietul de șăran
Rămîne singuratec, uitat din an în an.
Odrasla lui stricată îl ține, ca pe vite,
Să tragă-n jug la moara lichelei ciocoite.

Poezia Doină din Frunză de Tudor Arghezi

DOINĂ DIN FRUNZĂ






La Mitropolie-n față
Parcă-i slujbă, parcă-i piață.
Droaia de cu dimineață,
Ca la urs, ca la paiață,
Ca la tîrg și iarmaroc,
S-a-mbulzit, și nu e loc
Să arunci de sus un ac.
Tîrgoveții totuși tac,
Și-ntr-atîta omenet
Scapă șoaptele încet,
Numai șoapte,
Parc-ar fi un miez de noapte,
Pe muțește, ca de frică.
Spaima mută că se strică.
E o mare
Adunare.
Deputați și senatori
S-au trezit la cîntători.
Carnea tremură pe ei,
Ca frecată cu ardei.
Ochii nu și-i mai închid.
De opt nopți n-au mai dormit.
N-ațipesc nițel măcar,
Că se-nneacă și tresar
Cîte un fior de gheață
Le furnică pielea creață,
Întrebîndu-se-alandala
Cum s-o fi ivit răscoala
Și de ce și pe ce,
Dar mai bine-i a tăce
Și-ai îngenunghie pe brînci,
Că păcatele-s adînci.

Poezia Doină de Tudor Arghezi

DOINĂ


Îi ies țării, pe gherghef,
Fire-n jur, ca de sidef,
Să ne sugă, ca pe muște,
Cînd se țin să nu ne-mpuște.
Toți păianjenii domnești
Stau la pîndă-n București
Și apucă, pe furiș,
Oamenii-n păienjeniș.
Făcuți ghem, pe dedesubt,
Și-i păstrează pentru supt ;
Iar păianjenul cel mare
Stă în mijloc, ca-ntr-un soare
De mătase.
Coase firul și-l descoase
Și-l așează, să se joace,
Mai încolo, mai încoace ;
Îl înnoadă, îl deznoadă,
Împletit tot pe-altă pradă,




Ca să prindă, ca năvodul,
Înlăuntru tot norodul.
Poate nici nu te-ai gîndit
Că un băț doar, de chibrit,
Ar da foc într-o clipită
La mătasea împletită.