Poezia Pătru Al Catrincii de Tudor Arghezii

PĂTRU AL CATRINCII



- ,,Aprod ! Să intre Pătru al Catrincii !”
Veniseră streinii
Să-l vadă pe tîlhar, și să-l audă,
Cîte un fin cumătru, nepot sau altă rudă.
Gătit cu giuvaere, brățări de lanțuri grele,
Îi dase stăpînisea, la glezne, și ghiulele,
Și strălucea în fiare, ca un mitropolit,
Ros în călcîi de scoabe cu nituri și strivit.
Cînd se mișca din lanțuri și se-ndrepta să vază,
O sută de cădelniți păreau că tămîiază.
Patru diaconi falnici, înnalți și lați în spete,
Drept sfeșnice de mînă, cu puști și baionete,
Păzeau arhiereul de temniță, de-aproape.
Să nu cumva să zboare și să scape.
Era, cum zic, un munte de om, și-ntre vecini,
Ca un vultur de piscuri, tîrît printre găini.
Intrînd judecătorii, cu cel chemat în față,
Se stinghereau să-i rabde privirile de gheață.
Și se făcuse-n sală
Tăcere și de suflet, ca-ntr-o clădire goală.
Cînd glasul lui răspunse-ngînînd cuvîntul ,,jur !”
Un frig și-o-nfiorare se-ntinse-mprejur,
Că vorba lui și vocea loveau ca un cuțit.




De care lucru-anume era-nvinovățit ?
Grefierul da citire isprăvii, cum a fost.
Era la han cu lume, era și zi de post,
Și fuse scos pe moarte, de subt genunghii lui,
Ciocoiul Nastasachi, moșier din Covurlui,
Care bătea plugarii cu furca și lopata.
Tîlharul i-o zdrobise, spărgîndu-i beregata.
Trîntindu-l, tăvălindu-l, i-a prins-o-n diuă dește,
Ca-n gura unui clește,
Și-a strîns. Înghițitoarea i-a troznit.
- ,,Te-aștept de ani de zile i-a spus. Bine-ai venit.
Avem o răfuială împreună”.
Sătenii, de pe lăviți, se scoală și s-adună.
Îl dă de-a rostogolul.
Voinic și el, ciocoiul își căuta pistolul.
De-ar fi simțit că satul se strînge pentru el,
Să isprăvească Pătru cu dînsul într-un fel,
N-ar fi venit hangiul să-i dea o datorie,
Trei cîștiguri de chirie,
Și nu-și mînjea carîta,
De ploaie, pentru-atîta.
Dar avusese semne. Îl cam mîncase nasul.
Ești frămîntat, se pare, cînd e să-ți vie ceasul,
Te-mpinge Necuratul să-și ieși din bobi și fire ;
Te duci și pe furtună cu moartea la-ntîlnire.
- ,,Mărturisești ?” întreabă procurorul.
- ,,Nici nu încape vorbă, mărturisesc omorul.”
Îl știe tot poporul.
- ,,Puseseși gînd să-l jefui...” - ,,Ferească Dumnezeu
Dreptatea nu-i hoție. Nu spurc numele meu.”
- ,,Atunci ?” - ,,Eu fac dreptate cinstită pe tăcute.
Stați să vă spui și alte dreptăți, de noi făcute.
Le știți și dumneavoastră, dar n-ați aflat făptașul.
De pildă, începuse să are arendașul
Izlazul pentru vite, din Lungeni.
Unde să pască oaia și vaca la săteni ?
Nu ați găsit atuncea ciocoiul spînzurat ?
Se leagă-n frîngîie, la marginea de sat.
Îl spînzurase Pătru al Catrincii.
Întîi, îl amorțisem cu tălpile opincii,
Și-l agățai, pe urmă, de cumpăna fîntînii,
Să-l vadă și cireada flămîndă și bătrînii.
O altă treabă bună a fost cînd, la arat,
Am isprăvit ciocoiul din Ulmi și îngropat.
Ați dat de el cu plugul... Dar Fane Găetan ?
A necinstit opt fete curate, într-un an.
Și-au luat și el răsplata, și cin' l-a ajutat.
O fi, la dumneavoastră, și ăsta un păcat ?
Ciocoiul, strîmb din șale, era și cocoșat.
Trei platnici, vasăzică. Pe-al patrulea, legat
Cu-o roată de picioare, l-au dus și înnecat.
Mănîncă și-astăzi crapii, din el, pe fund, în iaz,
Și crapii îi mănîncă boierii : nu-i necaz.
Adăogați pieriții din cîteva județe,
Că n-au știut de bîtă și bici să se dezvețe.
S-au întîlnit cu mine
Și nu le-a fost a bine.”
- ,,De ce acestea toate, dacă n-ai vrut să furi ?
Ai stat ascuns de oameni, prin rîpi și prin păduri.
Ești urmărit de poteri de patru ani întregi
Și-ai izbutit cu una să te și înțelegi,
Și te-au urmat soldații și-ai întocmit o bandă.
E-adevărat, ori nu e ?” - ,,Răspunde tu, Smarandă ;
Smaranda mi-e nevastă și cea mai bine știe.”
- ,,E-adevărat, au luat-o cu toții-n haiducie.
Se împlinește anul.
Bărbatul-meu le fese căpitanul.
Băieții, împreună,
Făcură treabă bună
Și nu ne-au dat o dată de minciună.”
- ,,Vezi, asta se numește pe nume tîlhărie.”
- ,,Să mă iertați, cucoane, se poate, pe hîrtie.”
- ,,Tot nu-nțelege Curtea, și cine nu v-ar plînge
Că v-ați ales din drumuri pe cel pătat cu sînge ?
Te lepezi că e jaful la mijloc. De nu-i, ce-i ?
Degeaba nu-ți pui pielea în joc. Tu furi să bei !
Nu-ți mai găseai, ca lumea cuminte,-alt soi de rost ?
Bag seama din răspunsuri că n-ai fi om prea prost...”
- ,,Ați isprăvit mustrarea, boierilor ? că vreau,
Cînd oploșiți dezmățul, să vă vorbesc pe șleau.
Ferindu-vă de dreptul s-aveți întîietate,
Vi-l iau din mîini țăranii, să facă ei dreptate.
Ați ocrotit toți viermii-ncuibați în rădăcină,
Dînd vina pe tulpină.
De-i spicul cu mălură și-s golurile dese,
Din putregai și boală, ce pui aceea iese.
Țăran îs, din țărînă, șara e-n lingoare
Și văd că-ntr-altă parte decît boliți vă doare.
În cap e nebunia, ce-o cauți la picioare ?
Am adunat trudiții pămîntului. Le-am spus
Să-și dezlipească ochii și să se uite-n sus.
Că viermii, mărunțeii mai mari, Măria-Ta.
Ei oamenii, de frică
Să-și lepede năravul de slugi... să nu se zică...
Să nu se bănuiască... molîi, să nu răspundă...
Din ce în ce-n mocirlă se afundă.
Sînt Pătru al Catrinii, vasăzică,
Și nu sînt nici slugarnic și nu mi-e nicio frică.
Noi singuri, cu nevata,
Ne-am învoit să punem sfîrșit la treaba asta.
Nevasta mi-e frumoasă, putea să mă gonească,
Da-i place inimoasei dreptatea haiducească.
Așa e, măi femeie ? Ia spune la boieri
Cîte dreptăți făcurăm azi ieri, alaltăieri,
Anul de azi, anul trecut și-n ceilalți ani.
Ce-am căutat, nevastă, dreptate noi, sau bani ?”
- ,,Îmi prea iubesc bărbatul, dar dacă l-am iubit
Nu-i numai că e chipeș, dar că-i bărbat cinstit.
Eu spui numai atîta ( vedeși-l numai cîtu-i ) :
El ia ciocoiul-n brațe, eu îl ajut și-l gîtui.”

Poezia Stane, Căpitane de Tudor Arghezi

STANE, CĂPITANE



E țara răsculată.
- ,,Unde vă duceți, oameni buni, în ceată ?
Că nu e zi de tîrg și iarmaroc.”
- ,,O luăm și noi așa, într-un noroc...
Că dacă încă n-am murit,
Unchiașule blagoslovit,
Să zguduim, încai, nițel boierii,
La începutul primăverii.”
- ,V-ați rînduit să știți ce-i de făcut ?
V-ați socotit ?”
- ,,Nu, nu ne-am priceput.
Pleznește fierea-n noi și-atîta tot.
Să mergem s-o vărsăm.”
- ,,Socot
Că treaba nu se face decît cu rînduială.
O să aveți, de sînge, destulă cheltuială.
Umblați atîtea poști
Ca niște proști ?
Nu v-ați ales și voi un căpitan ?”
- ,,Ba da, pe Stan”.
- ,,Ascultă, Stane, căpitane,
Ce-ați chibzuit să faceți la Străoane,
Că ați plecat pe jos și pe cărări,
Numai cu umeri și spinări,
Și cîte o ruptură de dăsagă.
Ori e răscoală, ori e șagă.
Și dacă-i vorba, ce se-alege
Cînd ați scuipat pe lege
Și nu v-ați chibzuit ?”
- ,,Vezi, nici nu ne-am gîndit.”




Și oamenii s-au dus și dus mereu,
Cum zic, cu Dumnezeu.
Întru tîrziu, departe, se văzură,
Arzînd o zare, ca de zgură,
Și plopii-n cer, făclii.
Erau prin zare herghelii,
Cirezi, și se-auzeau, din rug,
Neghez de cai și vitele că mug.
Au spart piane lungi și canapele
Și s-au spurcat în ele.
Au doborît dulapuri și-au pus foc
În toate, aruncate launloc,
Covoare, haine, rufe și saltele,
Foteluri și perdele,
De-a zorul.
Tablourile-au fost sparte cu piciorul.
Cămările aprinse fură.
Niciun flămînd n-a luat o-mbucătură,
Și-n ele erau multe merinde pentru gură
Și bune, și tot soiul de scumpă băutură.
Că toate bunătățile-adunate
Erau îngrămădite din sînge și păcate.




Amurg. Se-ntoarce-n sat o ceată.
Unchiașul iarăș se arată.
Un om ținea în mînă o vioară,
Altul un ghem de sfoară,
Și altul, dintr-un scaun, spate,
Unul o greblă ruptă li lopată.




-Credeam c-aduceți care încărcate
Vite și cai, și pîine, frate.
Am ascultat cirezi și turme, herghelii,
Arzînd de vii.
O noapte-ntreagă au gemut.
Atît v-ați priceput ?
După atîta suferință și zăbavă,
Asta vă fuse marea-vă ispravă ?
Atunci de ce ați mai pornit ?”
- ,,Vezi, - zise Stan, - nu ne-am gîndit.”

Poezia Evoluție de Tudor Arghezi

EVOLUȚIE




Cucoana ceea-n zdrențe și uscată
Mi-e cunoscută. Uite cum se roagă,
Soție,-amantă, astăzi hodoroagă,
Ce mare rol jucase altădată !




Făcea miniștri, șefi și domni, ca-n șagă,
La club, la vals, în cler și în armată,
Temută, căutată, ascultată.
A dus de nas, în cîrd, o lume-ntreagă.




Concesii, monopoluri, furnituri,
Treceau prin patul ei de hetairă,
Ieșite din lighean și spălături.





Acestea le știai și le tăceai.
Te-ntrebi acum, de ce mereu te miră
Că țara sta-ntre zmîrc și putregai ?

Poezia Arenda de Tudor Arghezi

ARENDA


Boieru-și dă moșia, în arendă,
Cui dă mai mult, și sare, pe agendă,
Tot soiul, scris, de mușterii,
Și gospodari, mai buni de pușcării.
De unde are el moșia nu se știe,
Că toți boierii au moșie,
Din furnituri, comenzi și misitie,
Din orzul cailor de la armată,
Advocatură, soldă sau camătă furată.
Odată și odată, și-n zestre, la-nceput,
Și-n moșteniri, sămînța-i un jaf necunoscut.
Scriind de vitejie, istoricii, dibaci,
N-au glas despre pămîntul răpit de la săraci.
Au grijă să cîștige, tăcînd, ce li se cade,
Călătorii prin lume, înscăunări și grade.




Boierul dă pămîntul cu sate, cu țărani,
Vînduți iobagi și robi, pe bani.
De pildă, două sute de săteni,
Ca niște tîrnuri, hîrburi sau bușteni.
Orbii, ologii, ciungii, muții, șchiopii
Stau la pomeni și la coliva popii,
Cercînd să dea o mînă de-ajutor
Cîte un slut de ochi sau de picior.
Într-un cătun mai zace, fost soldat,
Un chip de om trei sferturi mai scurtat,
Dintr-un război mai vechi cu turcii,
Și-i ciugulește ciocul curcii
Medalia tîrîtă pe sub pat,
Cu care Vodă pieptul i-a scuipat.




Îi trebuie boierului dichis
La București, la Viana și paris,
Lingăi, lichele, șteoalfe, să petreacă.
Se-ntoarce, ia bănet și pleacă.
Hoțit la dijmă, la-mprumut și muncă,
Degeaba ochii robul și-i aruncă
Ba la prefect, ba sus în cer.
Urechile sînt surde, sînt de fier.
Un arendaș e-aproape legiuit
Să-și scoată o arendă înzecit.
Vezi, dacă ceri tot mila tuturor ?
Dumitre, pune mîna pe topor !