Poezia Epilog de Tudor Arghezi

EPILOG



Au cîștigat ciocoii războiul cu țara
Și s-au ales plugarii cu morții și ocara.
Sus inimile sterpe ! Trăiască putregaiul !
Sărbătoresc se-ntinde în bucurești alaiul,
Și nengropați, pe drumuri, ucișii zac dovadă
Că cine mai cîrtește, ca și ei va să cadă.
Trăiască și guvernul și brava lui armată,
Că-mpușcă la comandă pe mamă și pe tată.
Între flăcăii noștri și noi, acei cu vina,
Gîndește, hotărăște și-nvinge disciplina.
Trăiască Suveranul și mai cu seamă el,
Că ne-a făcut oștire și ofițeri model,
Să apere bănetul și setea de la fire
De-a-l înmulți nainte prin jaf și gîtuire.
Izbînda-i tituși tristă, deși e cîștigată.
Boierii cad pe gînduri, la masă, dintrodată.
Le scapă furculița din mînă, și-ntr-o doară
Privirea cată goală-n ninsoarea de afară.
Nu-i chiar o bucurie și-atît de ușor
Să vezi că-ți vine moartea, de drept, într-ajutor.
De-acu schimbat e totul. În curți și-n pragul porții,
Printre viței și-n grajduri, te întîlnești cu morții,
Cu umbra lor de sînge. Se uită, stă și piere.
Parcă-i în cîrji bătrînul Stoian și parcă cere.
Niciunul nu mai are nici brațe, nici putere.
- ,,Mi-aduc aminte, seara, din frunză cum cînta...
Era deștept, Dumintru...”
- ,,E-ntins în șanț, papă...”




E o tăcere moartă, care-a-nghețat și zace
Pe sate, pe cătune, pe oameni, pe conace.
E frig în suflet. Gîndul se înfiripă-alene
Și șchioapătă ca șoimul gol, dezbrăcat de pene,
Cu aripa de piele, prin glod, ca o găină.
S-a mohorît a noapte și ziua, pe lumină.
Un lucru umblă, negru și nou, din casă-n casă.
Din negurile astea tot moarte-o să mai iasă.
Morții-au tăcut în sate, dat tot le-a mai rămas
Din ochi o pîlpîire și-o șoaptă, ca un glas.





Băteți din palme-n teatre și-n săli de adunare
Că vă aduce-oștirea o nouă ușurare.
Ați cucerit-o țara, după amar și chin,
Cu sabia și tunul, ca un pămînt strein.
Că de streină țara, deși vi-i gura plină
De ea, n-aveți ce zice, v-a fost și vi-i streină.
Ea mai fusese-a voastră cu tot ce-a dat belșug,
Prin fraudă piezișe, tertip și meșteșug.
Acum se face-n voastră detot, prin foc și pară.
Poporul fără pîine mai e și fără țară.
Cu slove de tri șchioape, pe firme, cu vopsea,
Citești și mulțumește a cui e țara ta.
De vrei, din temelie, să știi ce haimanale
Te stăpînesc pe tine și rodul țării tale,
Iei condicile-nchise, subt chei, la tribunale...
Și n-ai aflat nimica, ai dat de o mulțime
De societăți pitite, numite ,,anonime”.




Nu că tăgădui munca făcută, nici atunci
Cînd una grămădește prea mult, din două munci,
Dar cine pune trudă mai grea, plugarul, care
Stă-ngenunchiat să vadă sămînța de răsare,
Ori domnul cel cu geamul rotund, de lîngă nas,
Nervos că iscălește la șase luni un ceas ?
Dreptatea, deocamdată, înfrîntă, tot mai cere
Rîsplata măsurată pe muncă și durere,
Dar subt cuvînt că unul are un simț și-o minte,
Și altul brațe grele, vorbirea asta minte,
Cînd spune că stăpînul, mai mare, se cuvine
Să ia tot rodul zilei, sleidu-te pe tine.
Nu vreți, nici astă dată nu vreți ? Atunci se schimbă
S-a isprăvit tocmeala. Vorbim o altă limbă.
Așa, pe neștiute, pe la un miez de noapte,
Răspunde din bordeie alt nouă sute șapte,
Mai chibzuit, mai crîncen, nu lînced ca o turmă.
Să nu cumva să fie, vedeți, și cel din urmă.


Că poate și armata în slujbă la ciocoi,
Trezită la dreptate, să fie-atunci cu noi.

Poezia În Deșert de Tudor Arghezi

ÎN DEȘERT


La ce folos că-mi strălucești, tu, soare,
C-ai pus grădina noastră-n sărbătoare,
Că pardosești pămîntul cu covoare,
Ștergare și peșchire și plocate,
Și-așterni cărările nemaiumblate,
Că umpli casa de lumină albă,
Că ne atîrni de ramuri salbă, după salbă,
Un cîrlionț de aur, un cîrcel,
Cînd o beteală, un inel ori un cercel,
Pe pomii unși în vîrfuri nante,
Cu miruri și ulei de diamante.




Nu ai lăsat nici din scaieți niciunul
A nu-aminti-n odăjdii de rouă și Crăciunul.
Mărgelelor din ghimpi și spini nu preget
Să le adaog o mărgea din deget.




Căci faci altare și aprinzi miresme,
Că-nnalți biserici și catapetesme
În plopii mei, îți mulțumesc frumos,
Măria-Ta de sus, dar ce folos !



Ni-i vătămată inima de viață.
Ea cere noapte, negură și ceață.

Poezia O Răzbunare de Tudor Arghezi

O RĂZBUNARE



Nu era încă nouă sute șapte,
Dar nu curgeau miere și lapte
Pe Argeș, Olt și Vedea.
Nu erau ale tale nici livedea,
Podgoria, prisaca,
Nici țara ta, săraca.
Zisei a ta c-așa vorbise vine,
Și o zisei cam de rușine.
Toate erau, din vămi în vămi,
Închise ca în chingi cu catarămi,
Cu lacăte și cu țîțîne ;
Ca să pricepi că ție nici praful nu-ți rămîne,
Că toate sînt de tine,
De mîna și de gura ta streine.
Uscîndu-te de sînge și destrămîndu-ți viața,
Îți lasă din mălaiul cernut prin ciur, mătreața.
În țara mare vei putea s-arăți
Că,-nchise ca-n cetăți,
Stau strînse și-ncuiate
Belșugurile toate,
Și cheile-s la ei,
O mie de stăpîni cu chei,
Care descuie țara și-o încuie,
Ca un coșciug bătut în cuie.
Noi ne rotim ca șoarecii-mprejur.
Ca să apuc un sac de grîu, îl fur,
Și toți trăind din păcăleală,
Tot omul e-nșelat și-nșeală.
Ne minte stăpînirea și o mințim și noi.
Ciocoiul fură lumea, și lumea pe ciocoi,
Dar pe cînd noi ascundem de el un znop de soare,
El suge vlagă, sînge și sudoare.




Cît ține anul, toamna, iarna, vara,
Sporeau durerea și povara.
Și se-adîncea o graniță mereu.
În sînul țării și-n poporul meu ;
Așa că-n vremea ei de ridicare,
Trăiau în țară, două, alăturea, popoare,
Ca două ape blestemate,
Să zacă-n două mătci apropiate,
Să nu se întîlnească nicidecum,
Una să sece-n drum,
Sorbită de pustie,
Și alta, subțiată, s-ajungă-n marea vie.
Fruntaria fusese și-a sîngelui, mai des,
În sufletele sterpe de-nțeles ;
Poporul de o parte, și dincolo o ceată
De domni scrobiți, cu nazuri, și pielița păstrată,
Poporul și stăpînii ;
Stăpîni și ai cenușii din vatră și-ai șărînii,
Înscăunați prin vremuri, ani sute și mai bine,
Din voia și-nvoiala poruncilor străine.
Gîngania de-afară
Se încuscrea cu vechea gînganie din țară,
Și strînse, încleștate, pe-o zestre amîndouă,
Corceau pe o a treia gînganie, mai nouă.
Ciocoiul, cioclovina,
A stingherit în muguri de-a și-ncolți lumina
Și s-a urcat în cîrcă pe cei mulți,
Flămînzi, ca boii-n juguri, și desculți.
Povestea mai devale
Nu-i șir de vorbe goale,
E faptă petrecută și trăită
Pe-o vale dintre sălcii și răchită.
Trăise cioclul nouăzeci de ani,
Un veac de jupuială de piei, de pe țărani.
Nu mai voia să moară,
Zgîrcit la magazie și la moară...
Cînd se borșeau merindele-n cămară,
Chema la curte argați,
Pentru pomeni și pentru răposați.
Mă-sa și tat'su, din pămînt,
Se-nghesuiau într-un mormînt,
Cu patru rînduri de părinții,
Neamuri, spuseseră, de prinți,
Vestiți prin cîrcotă și calicie
Și toți de-o apă și de-o alifie.
Le luaseră țăranilor iobagi
Și nasturii, și cracii de nădragi.
Pomana : putregaiul de brînză și de pește.
Un mort ori un rumîn se mulțumește
Cu ce arunci și pute,
Dintr-un hîrdău și-o bute,
Cu mîzga și cu vărsătura.
Ciocoiu-i pravoslavnic și a-nvățat Scriptura,
Știind că nicio jrtfă nu se pierde,
Fie că brînza-i neagră, fie că-i carnea verde,
Că sufletul îți intră-n Rai,
Împărtășit cu mușiță și mucegai.
Pînă la ceruri, lucru puturos
Ajunge duh și fum cu bun miros.
Dar bunătățile boierului, de dar,
Erau zvîrlite-n bălegar,
Nici cîini, învățați cu gusturi rele,
Neatingîndu-și nările de ele.
De hrana lor, a cîinilor, ce vorbă !
Să-i mai îndopi cu mămăligi și ciorbă :
Astea-s făcute pentru porci, că-ncai
Nu-i de prisos risipa de mălai.
Cîinii mănîncă ce boierul știe,
Căciulile cu moț de murdărie,
Și ce păcat
Că omul să mănînce ca ei nu s-a-nvățat.
L-ai ține toată viața și fără cheltuială.
Apoi, să știi că burta goală,
Silit înfometată, lingînd din ce se-aruncă,
Ascultă mai supusă de bici și de poruncă,
Și istovită vlaga de munci și de corvezi,
Nu te mai fură gîndul, adormi și nu mai vezi.





Se necăjea că nu pusese bir
Pe crucile din cimitir,
Pe nas, pe ochi, și gura
Să cumpere și apa la toată-nghițitura.
E drept ca necioplitul s-asculte pe degeaba,
Ori să-i grăiască pliscul, cînd nu-l privește treaba ?
Cu dopuri în ureche și-n limbă călușul
Poți măsura năravul cu dramul și căușul.
Îmi place că-n podgorii, lucrînd cu două mîini,
Muncesc culegătorii cu botnițe de cîini.




Îți cade umbra lungă pe răzoare,
De ce treci pe moșia lui, la soare ?
Cocoșii noștri cîntă mult prea tare,
Tocmai cînd face el numărătoare,
Plecat între bomboane și clondire,
Îl fericește tabla de-nmulțire.
Măcar o socoteală de-a surda, cu plaivazul,
L-a bucurat în suflet, i-a luminat obrazul.
Să vezi cum pe hîrtie
Se face zece - o sută și o mie.
Îl ia cu o sfîrșeală și oftează,
De pildă dacă trebuie să scază,
Și nu-și mai vine-n fire
Cînd face-o împărțire.
În schimb, e-n toane bune
Creionul cînd se joacă să adune.
Ce rost mai are viața, să dai în loc să iei
Un ban, doi bani, un leu, doi lei ?




El are două băniți. La bună cercetare,
O baniță-i mai mică și-o baniță-i mai mare,
Și cumpără cu una, și cu cealaltă vinde.
Nu se scurtează una, nici alta nu se-ntinde.
Sînt gemene-amîndouă, rotundul e rotund,
Și doagele-s aceeleași din gură pînă-n fund.




N-ar fi nimic de spus,
De nu ar avea dundul bătut ceva mai sus.
Ia ouăle, trecute prin inel,
Și dacă trec e vai de el,
De Stan, Ion, Manole și-orișicare.
Face de ouă însemnare,
Că dacă vin de împrumută
Porumb, ia muncă mie-n sută.
Pe sacul de făină pentru iarnă,
Plătești un an de zile, la povarnă,
La plug, la seceră, la sapă.
Se face veacul de cînd tot îngroapă
Bărbați, neveste, văduve, copii,
Ca în pămînt, în munci și datorii.




- ,,Asta trăiește cît butucul roții.
O să ne-ngropi și strănepoții,
Parșivă spiță de boier,
Și ne jupoi, rugîndu-te la cer, -
Scrîșneau din dinți și din măsele
Țăranii goi, cu ce-au rămas din piele. -
Te săturăm noi de bănet !”
Mînia le crescuse-ncet-ncet.




Ia, că-ntr-o zi de vară,
Venea boierul de la gară,
Culcat alene în trăsură,
Arșiță tare, flăcări, nu căldură.
Ia, și țăranii se-arătară
Din popușoi și din săcară.
Ciocoiul nu se aștepta.
Zece opriră caii pe șosea.
Din zece s-au făcut, pe nevăzute,
Oamenii, sute.
- ,,Dă0te, boierule, - zic, - jos,
Și nu țipa, că-i de prisos.
Avem cu dumneata o socoteală
( Boierul mai sugea o portocală)
Și facem socoteala plugărește.
Mai linge-te pe dește,
Să nu pierzi niciun strop.
Și haida, hopa ” hop !”





Întîi, i-a ocărît.
Își dete însă seama că ceasu-i hotărît.
Pînă în zare, țara tăcea ca o pustie.
Ce n-ar fi dat să scape ! Și-o moșie...
Se auzeau doar greierii țăranii.
Îi gîfîiau plămînii.
Un greiere- sări-n trăsură,
Semn rău, pe la barbete, be la gură.
,,E cioclul meu, așa-mbrăcat
În negru”,-și zise, poate, boierul speriat.





Era cam pe la toacă.
Un clopot de biserică săracă
Se auzea dogit din depărtare.
- ,,Vezii cîtă grijă are
Și popa de sorocul dumitale ?”
Voia să se închine, dar mîna-i era moale.
- ,,Hai, dă-te jos odată !”
Îi tremura o falcă scîlciată.





Ce s-a-ntîmplat atuncea nici nu s-a pomenit.
Tîrît, lungit, trîntit,
Sătenii îl călcară în picioare,
Desculți cu toții, rece fiecare.
Era și nu era o răzbunare.
Era mai mult și nu-i găsești cuvîntul,
Era parcă dreptatea ce-o face chiar pămîntul,
Și toate cele ale,
Mocirle, sînge, bale,
Le înghițea cu liniște țărîna,
A toate peste oameni, și legi, și timp, stăpîna,
Ca stropul de cerneală hîrtia sugătoare.
N-a mai rămas nimic din mădulare,
L-au ciocănit călcîiele ca-n piuă,
O noapte-ntreagă pîn' la ziuă,
Și oasele, și ele, au pierit.
Intrase-ntreg ciocoiul pedepsit,





Fărîmă cu fărîmă, frămîntată,
Și se-ntindea-n pietriș mereu, o pată.
Firește, ciocoimea-nfricoșată
Dădu porunci și, cot la cot legată,
comuna fu adusă-ntre puști la judecată.
Trei sute de săteni, în cap trei sute,
Cu piepturile desfăcute,
Răspunseră la întrebare
În parte fiecare :
- ,,Așa i-a fost lui scris.
Eu singur l-am ucis.”
Și fiecare a jurat
Că nimeni nu l-a ajutat.
- ,,Cum l-ai ucis ?”
- ,,Călcîndu-l în călcîie.”
- ,,Păi, omul, ce ? se stoarce și-i crud ca o lămîie ?
Un om e trup și os.”
- ,,Călcîiele strivindu-l, și osul i l-au ros.”
- ,,De-ai fi avut călcîie de teasc și de postavă,
Tot nu puteai la capăt să duci așa ispravă.
S-a căutat cu sapa o zi, nămiza mare.
Nu s-au găsit nici oase, nici cap, nici mădulare.
- ,,Nici cîini n-au nevoie de-asemeni spurcăciune.
L-am prefăcut cu talpa în muci și în scuipat.
Nisipul de la sine l-a supt și dumicat.
Și fluiere și coaste s-au măcinat, topite,
Ca de potcoave grele și copite.
Ciocoiul se făcuse o cocă și-o piftie,
Și am muncit o noapte și-o zi, precum se știe.
Că și ciocoiul nostru a fost un soi de spumă,
De zgîrciuri încleite, cu oase ca de gumă.
Cum dam să-l mai apuc,
El se făcea clăbuc.
N-a fost nici om ca lumea, n-a fost măcar bărbat,
Că sta mai mult în perini și da porunci culcat.
Îi putrezise carnea pe oase, din strămoși,
Ca tuturor acestor bitongi de domni frumoși.
Fătați de morții puhavi, de-acu cîteva veacuri.
Ei se tîrăsc prin viață cîrpiți și dreși cu leacuri.
De-i sufli, ca văpaia chibritului și zboară,
Stafii de morți, călăii rămași de-odinioară.
Mărturisesc că ura mi-e încă-nverșunată
Și-aș mai începe-o dată”.
- ,,Să fi ucis tu singur, vezi, asta nu se poate,
De ne-ai aduce-n față dovezile, pe toate ;
Cum poți avea răbdarea omorului să dureze
O noapte și ajunul întregei după-amieze ?
Ucizi în drum, lași leșul și pleci : te-ai săturat.”
- ,,La dumneavoastră-i altfel decît la noi în sat.
Nici ura nu vi-i ură, nici dragostea întreagă,
Și mintea dumneavoastră nu știe să-nțeleagă.
Amestecat necazul cu frica de-nchisoare,
Nu știți ce e răbdare, chin lung și răzbunare.
Înțelepciunea asta vă-nmoaie și vă uscă
Și-ați învățat să ziceți : nu pot ucide-o muscă.
Necazul nu vă este necaz adevărat.
Ați dat în vînt cu pumnul și-apoi ați pregetat.
Eu, ochi în ochi tot timpul cu moartea și călăul,
Nu uit cum trece-n glumă de-o clipă, două răul.
Aduni încet otrava, pînă se umple oala,
Și-atunci încep în tine zvîcnirea și răscoala
Și dai și rupi și sfarămi orbește,-apuci și muști,
Nu te mai temi de oameni, de temniță și puști.
Ca să vă fac dovada că pot să fac ce voi,
Aduceți-mi încoace un ciocoi,
Și-n fața dumneavoastră, cuprinși de două gînduri,
Eu singur, cu călcîiul mei, îl îngrop în scînduri.”



Puteau jurații Curții, pe vrute sau nevrute,
Să osîndească pentru un ins cîteva sute ?



Șoseaua-i încă neagră-n locul gol
Și sforăie și caii trecînd și-i dau ocol,
Că sînt și astăzi urme de moaște ciocoiești
Pe drumul care duce din Slatina-n Pitești.

Poezia Satul Ei ? de Tudor Arghezi

SATUL EI ?



Băbuța-și cată la răspîntii satul,
Băieții, casa, fetele, bărbatul.
Movila asta mare să fie satul ei,
Grămezi de bîrne și de pămînt, sau ce-i ?




De la biserică la școală
E numai cîmp de țară goală,
Cenușe, scrum și zgură,
Și cîte-o urmă, ca de bătătură.




Mai scoate cîte-o rămășiță,
Fum prăbușit, de stuh și șiță.
Pribeagul suflet schioapătă-n femeie
Ca-n candelă, pe stinse, o scînteie,


Și cumpăna, la puțul lui Zamfir,
Se-nnalță ca-ntr-un cimitir.



Cîte o grindă, prinsă-n căprior,
Se-ncrucișează neagră, dintr-un fost pridvor.
S-a îngrijit, în post, ocîrmuirea
Să semuie, de Paște, răstignirea.