Poezia Frunze Pierdute de Tudor Arghezi

FRUNZE PIERDUTE


Cinzeci de ani, de cînd încerci, mereu,
Condeiul, gîndurile și cerneala,
N-au mai ajuns să-ți curme, fătul meu,
Frica de tine și-ndoiala.




Te temi și-acum de ce te-ai mai temut,
De pagina curată și de rîndul,
Și de cuvîntul de la început.
Te sperie și litera și gîndul.




Foile tale scrise, de hîrtie,
Se rup și zboară, ca dintr-o livadă
Frunzele zmulse-n vijelie,
Fără ca piersicul să și le vadă.




 La fiece cuvînt o șovăire
Te face să tresari și-ai aștepta.
Parcă trăiești în somn și-n amintire
Și nu știi cine-a scris cu mîna ta.

Poezia Miracol de Tudor Arghezi

MIRACOL




Așezați la gura sobii
( Soba-i soare pătrat )
Dă-mi, pămîntule, cu bobii,
După cum ne-am mai jucat.




Culcă-te tu și visează,
Eu te scormon și te ar,
Și-o să vezi, pe la nămiază,
Că nu-i jocul în zadar.




Lasă-ți, cum îmi place mie,
Somnul greu pe seama mea,
Pun un bob și-mi dai o mie.
Dormi și nu te deștepta.




Te-oi trezi eu, bunăoară,
După sacii de la moară.
Nici eu nu știu, nici tu cunoști,
Li-o să rîdem ca doi proști.

Poezia Altar La Putna de Tudor Arghezi

ALTAR LA PUTNA




Ceaslovul de la parastas
Îl răsfoiesc întîiaș dată.
O foaie-n mijloc i-a rămas
De patru veacuri netăiată.
E carte copiată de diac,
Și scrisă-n alburi cu vopsele,
Garoafe, păpădii și flori de mac,
Într-un chenar de mușețelle.
Ghicesc prin rînduri, ca prin site,
Un nume vechi de cititor,
Semnat cu slove ruginite :
Ieromonahul Nicanor.





Dar colțul paginii mai poartă
Și-o urmă de-altă semnătură,
Cînd mîna lui, de mult fusese moartă ;
Trecu pe buze și uitat în gură
La fostul hram de sărbătoare :
Buricul degetului mare.

Poezia S-Aștept? de Tudor Arghezi

S-AȘTEPT?





S-aștept să vie viața cu coșuri pline
Și să-mi așternă daruri din zări pînă la mine ?
S-aștept în noaptea goală s-aud suind un pas
De prieten fără nume, străin și fără glas ?
Cu aripi adormite în dimineața lunii
S-aștept să mi se-ntoarcă în streașină lăstunii ?
S-aștept poate-amintirea să-și mai încerce cheia
La poarta dintre dafini, s-aștept cumva scînteia
Luminilor pierdute în pulbere și scrum ?
La mine nu mai urcă de-a dreptul niciun drum ;
De-abia o cărăruie, o dîră ca de fum.
Nu intră nicio ușă, n-am prag, n-am pălimar,
Doar stelele se-ngînă cu noaptea-ntr-un arțar.
Ce să aștept să vie și ce să înțeleg,
Cînd peste mine timpul se prăbușește-ntreg ?