Poezia Dragoste Tîrzie de Tudor Arghezi

DRAGOSTE TÎRZIE




Da, te-aș iubi cum mă iubești și tu.
Inim-ar spune da, cugetul nu.
Te-ai așteptat vîltoarea să mă ia
Și să mă ardă în dogoarea ta.
De unde te-ai ivit să mă-mpresori
Cu-atîtea stele și cu-atîți fiori ?
Nu ți-ai dat seama, și de-abia
Vedeam și eu că ai putea
Să fii copila mea.
Simțirea dragostei, ades nebună,
Răzlețe streine le-mpreună,
Și vîrstele le face deopotrivă,
Femeie pătimașă, aprinsă, uscățivă,
Ești tînără, trufașe și frumoasă.
Mă vrei al tău și-atît, și nu-ți mai pasă
De toți ai tăi, de toți ai mei,
Jertfiți unei femei.
Ai vrut să te desfaci dintre dantele,
Să mi te dai ca versurilor mele.
Beția te prinsese de odată,
Și vreai să fii a mea detot și toată,
Călcînd o pravilă, uitînd
Că ai ieșit din rînd.
Și te-am făcut să suferi, știu,
În ce aveai în tine mai zvîcnit și viu.
M-am prefăcut că nu-nțeleg,
Ca să rămîi ce ești, și eu întreg,
Și te-am jignit cu voie, să mă ierți.
Poți să blestemi și să mă cerți,
Din depărtarea care îți ascunde,
Cu plînșii ochi, și coapsele rotunde.

Poezia Bună Dimineața, Primăvară ! de Tudor Arghezi

BUNĂ DIMINEAȚA, PRIMĂVARĂ !




A ! Bună dimineața, Primăvară !
Iar proaspătă te-ntorci în țară,
Tu fragedă, și ea întinerită.
În țara din răspîntii verzi, fii binevenită.
Te așteaptă cu cofa plină
De rouă nouă și lumină.
Te-ntîmpină-n cămașa de in și borangic,
Tivită cu ghenare de iederă și spic,
Pe poale cu garoafe și cu văpăi de mac,
De boance și crăițe și-albastre flori de ac,
Împodobită toată, de marea sărbătoare,
În așteptarea-n luncă a scumpei surioare.




Purtată-n umăr, cofa ți-o pleacă pîn' la gură,
Să iei, ca-n sărutare, din ea, o sorbitură.




Băuși destule lacrimi într-altă primăvară,
Din ciutura cu sînge și-aghiazma lor amară.
Ți-au semănat în cale, aminte să-ți aduci,
Pămîntul cu morminte și cu păduri de cruci.




Dă-i mîna, copilandră de-a pururea fecioară,
Că vă-ntîlniți depline, acum întîia oară,
La început de vremuri, nădejdi și învieri,
Două-nfloriri de muguri și două primăveri.

Poezia Nu Spune de Tudor Arghezi

NU SPUNE



Nu spune nimăruia ce știi și ce-ai văzut :
E-o cale de-a-nțelege mai tristă, dar curată.
De cîte ori și zborul nădejdii ți-a căzut,
Să n-afle nici frăția, nici pizma niciodată.
De-ai aripi, ți le-ascunde, de-ai nimburi - de asemeni.
Nu-ți cheltui mireasma, ca rozele și crinii.
Ascunde-ți-o și steaua, ca-n sînul unei cremeni.
Ea știe că-i zălogul de taină al luminii.
Clădește-ți, frate, viața cu peșterile-n tine,
Departe de-altă viață, departe de-altă rază,
Și pardosindu-ți noaptea cu lespezi de rubine,
Vei ști tu singur dacă se sting ori scînteiază.
O punte duce-n bezna-ncuiată cu zăvor -
Sfărîmă-i-o și puntea, aruncă-ți și unealta.
Tu vei cunoaște singur, și-nvins și-nvingător,
Ce goluri și prăpastii îți leagă-o zi de alta.

Poezia Streină de Tudor Arghezi

STREINĂ



Streină ? Și streină ! Venise de departe,
Din insula pribeagă dintre vecii și moarte,
Pe care-o duce vîntul și fulgerul o-ncearcă,
Alene somnoroasă în trestii, ca o barcă.



Streină ? Da ? Îmi pare atît de aproape,
De s-ar părea că-n matca acelorași vechi ape,
Urzită-n marea vastă și-n val, ca pe gherghef,
Și luntrea mea plutise pe dunga de sidef.




O insulă fugară, desprinsă dintre zodii,
Scăldată de miresme și rumenă de rodii,
Lăută simțitoare la vînt, ca subt arcuș,
Ce vultur își va face în cuibul ei culcuș ?




O insulă și-o luntre plutiseră-mpreună.
Talaze frămîntă, bat neguri de furtună
Și-aleargă să le soarbă prăpastia, întregi.
Nu ai putea tu vraja ispitei s-o dezlegi ?