Poezia Ca Valurile Ana Blandiana

CA VALURILE



Ca valurile monotone care cad
Pe-același loc, ca să revină iar,
Aceleași crime, în același iad
Se tot reiau la nesfîrșit și chiar




De ritmul e încetinit puțin,
Călăul plictisit, jertfa complice,
E-același joc mecanic și meschin
Fixat în ale lumilor matrice,




Funcționînd isterizat în plin,
Alimentînd motoarele puterii
Cu sîngele ce-adapă stele și-n
Care se întunecă imperii




Ca totul să se mai repete-odat'
Cu victime de sens contrar,
Ca valurile monotone care cad
Pe-același loc, ca să revină iar.

Poezia Ca Valurile Ana Blandiana

CA VALURILE



Ca valurile monotone care cad
Pe-același loc, ca să revină iar,
Aceleași crime, în același iad
Se tot reiau la nesfîrșit și chiar




De ritmul e încetinit puțin,
Călăul plictisit, jertfa complice,
E-același joc mecanic și meschin
Fixat în ale lumilor matrice,




Funcționînd isterizat în plin,
Alimentînd motoarele puterii
Cu sîngele ce-adapă stele și-n
Care se întunecă imperii




Ca totul să se mai repete-odat'
Cu victime de sens contrar,
Ca valurile monotone care cad
Pe-același loc, ca să revină iar.

Poezia Retorică de Ana Blandiana

RETORICĂ




Dacă în mîna mea ar fi
Sabia de foc,
Aș apropiat-o de marginea uscată a lumii,
De zdrențele ei de hîrtii și de frunze
Ușor inflamabile,
Gata să prindă sămînța
Incendiului ?
Aș apropia-o ? Aș răsuci-o în lucruri ?
Aș înveli în flamura ei roșie,
În flamura ei neagră
Pămîntul,
Mișcîndu-și aripile,
Ca să produc vîntul menit
Să întețească pîrjolul ?
Dacă în mîna mea ar fi
Sabia sfîrșitului
Și dacă n-aș fi în stare
S-o împlînt ci aș ține-o -
Plîngînd, și cu brațul întins -
Departe de inima uscată a lucrurilor ?
Rugîndu-mă să înceapă să plouă,
Să-mi stingă făclia,
Hainele și penele să mi se îmbibe cu apa,
Să mi se moaie,
Să înceapă să putrezească
O dată cu lumea
Căreia i-am refuzat
Purificarea prin foc...

Poezia Retorică de Ana Blandiana

RETORICĂ




Dacă în mîna mea ar fi
Sabia de foc,
Aș apropiat-o de marginea uscată a lumii,
De zdrențele ei de hîrtii și de frunze
Ușor inflamabile,
Gata să prindă sămînța
Incendiului ?
Aș apropia-o ? Aș răsuci-o în lucruri ?
Aș înveli în flamura ei roșie,
În flamura ei neagră
Pămîntul,
Mișcîndu-și aripile,
Ca să produc vîntul menit
Să întețească pîrjolul ?
Dacă în mîna mea ar fi
Sabia sfîrșitului
Și dacă n-aș fi în stare
S-o împlînt ci aș ține-o -
Plîngînd, și cu brațul întins -
Departe de inima uscată a lucrurilor ?
Rugîndu-mă să înceapă să plouă,
Să-mi stingă făclia,
Hainele și penele să mi se îmbibe cu apa,
Să mi se moaie,
Să înceapă să putrezească
O dată cu lumea
Căreia i-am refuzat
Purificarea prin foc...