Poezia Primăvară de Ion Pillat

PRIMĂVARĂ


Sub umbrarul filor
Duce drumul oilor
Și se duce, și se pierde
Tot pe plai cu iarbă verde,
Și se duce, și se curmă
Tot la stînă lîngă turmă,
Și îi știe seama lui,
Seama lui, și-a dorului.
Grijile mocanului,
Inima ciobanului...




Primăvară ! primăvară ! crapă mugurii la baltă,
Sălciile verzi le-ndoaie vîntul cu suflare caldă,
Pe poteci sfios se-ntinde umbra nouă-a foilor -
Primăvară, mama noastră, dă-ne drumul oilor,
Drumul cel pierdut pe care îl mai știu, din sat, bătrînii !...
Doru-n mine înfrunzește : dorul turmii, dorul stînii.
În zadar mă-nchid în casă și m-ascund pe după cărți,
Dor de ducă mă ajunge, dor hain din zece părți :
Buchiile zpăcește, gîndurile le încurcă.
Văd un gol de munte-n soare și văd turmele cum urcă ;
Tot aud cum latră cîinii, cum tălăngile răspund,
Cînd adînc ca vîntu-n frunză, cînd ca ape vii pe prund,
După cum cotește drumul mai departe, mai aproape,
Spre lumina de poiană ce prin fagi răzleți încape...





Turme vechi ca munții țării, cu cîrlan și cu mioară,
Suie plaiul și-l coboară, pentru-a cîtea miia oară ?
Duc cu ele de departe dorul nostru, tot aleanul
Făr' de zare, ca Buceagul, nesfîrșit, ca Mărăganul.
Duc cu ele dorul brazdei, dorul frunzelor de nuc,
Dorul satului și-al țării, dorul dorului îl duc...
Vin cu cîntecele toate de la Nistru pîn' la Jii,
Și se urcă din poveste sau aievea, nu mai știi -
Ungureanul și Vrînceanul din balada iată-i iarăși.
Miorița bucălaie, unde ești să-mi fii tovarăș,
Să paști iarbă neumblată, pe sub brazi, pe la izvoare ?
Și cu sarica pe umeri tot așteaptă baciul mare
În lumina primăverii singur, ca un zeu păgîn,





Primăvară ! primăvară ! stau cu dorul de mă-ngîn.
Crape mugurii la baltă, iasă plugurile-n țară,
Codrii vechi să înfrunzească, iarba nouă să răsară -
Dar dă-mi drumul care-l știe și ciobanul, și cioporul,
Drumul oilor mi-l află, el, ce mînă drept, ca dorul,
Sus la munți, cu fulgerare de-aur viu în soare-apune...


Mioriță, mioriță, dorul turmei mă răpune !

Poezia Primăvară de Ion Pillat

PRIMĂVARĂ


Sub umbrarul filor
Duce drumul oilor
Și se duce, și se pierde
Tot pe plai cu iarbă verde,
Și se duce, și se curmă
Tot la stînă lîngă turmă,
Și îi știe seama lui,
Seama lui, și-a dorului.
Grijile mocanului,
Inima ciobanului...




Primăvară ! primăvară ! crapă mugurii la baltă,
Sălciile verzi le-ndoaie vîntul cu suflare caldă,
Pe poteci sfios se-ntinde umbra nouă-a foilor -
Primăvară, mama noastră, dă-ne drumul oilor,
Drumul cel pierdut pe care îl mai știu, din sat, bătrînii !...
Doru-n mine înfrunzește : dorul turmii, dorul stînii.
În zadar mă-nchid în casă și m-ascund pe după cărți,
Dor de ducă mă ajunge, dor hain din zece părți :
Buchiile zpăcește, gîndurile le încurcă.
Văd un gol de munte-n soare și văd turmele cum urcă ;
Tot aud cum latră cîinii, cum tălăngile răspund,
Cînd adînc ca vîntu-n frunză, cînd ca ape vii pe prund,
După cum cotește drumul mai departe, mai aproape,
Spre lumina de poiană ce prin fagi răzleți încape...





Turme vechi ca munții țării, cu cîrlan și cu mioară,
Suie plaiul și-l coboară, pentru-a cîtea miia oară ?
Duc cu ele de departe dorul nostru, tot aleanul
Făr' de zare, ca Buceagul, nesfîrșit, ca Mărăganul.
Duc cu ele dorul brazdei, dorul frunzelor de nuc,
Dorul satului și-al țării, dorul dorului îl duc...
Vin cu cîntecele toate de la Nistru pîn' la Jii,
Și se urcă din poveste sau aievea, nu mai știi -
Ungureanul și Vrînceanul din balada iată-i iarăși.
Miorița bucălaie, unde ești să-mi fii tovarăș,
Să paști iarbă neumblată, pe sub brazi, pe la izvoare ?
Și cu sarica pe umeri tot așteaptă baciul mare
În lumina primăverii singur, ca un zeu păgîn,





Primăvară ! primăvară ! stau cu dorul de mă-ngîn.
Crape mugurii la baltă, iasă plugurile-n țară,
Codrii vechi să înfrunzească, iarba nouă să răsară -
Dar dă-mi drumul care-l știe și ciobanul, și cioporul,
Drumul oilor mi-l află, el, ce mînă drept, ca dorul,
Sus la munți, cu fulgerare de-aur viu în soare-apune...


Mioriță, mioriță, dorul turmei mă răpune !

Poezia Cloșani de Ion Pillat

CLOȘANI



De treci Baia de Aramă, de departe vezi albind
- Stai Căline - nu pădurea, ci toți munții de argint.
Iată Piatra ca o cloșcă, iată puii ei : Cloșanii -
Și deadată uiți Florica, și deodată uiți Miorcanii,
Și deodată intri-n țara basmului ce-l credeai mort,
Unde totul își păstrează vechiul suflet, vechiul port,
Tînăr ca un rîu de munte, proaspăt ca un cer pe ape...





Vale, inimă închisă pe trecutul ce-o încape,
Vale-a Motrului, ursită ca domnița din povești
Să tot doarmă neschimbată pînă o dezvăluiești,
Vale-ascunsă așa bine printre munți, că niciodată
Zborul vremii de pe culme umbra sură nu-și arată !
Cum să vină cînd și astăzi, cînd de veci neveste torc
De-a călare, și din munte tot în Dacia se-ntorc ?
Cum să vină cînd se-nalță glasul morii ca o rugă
Către zeul trac ce mișcă apele de la irugă
Și din șoc le năspustește peste roata ei de lemn ?
Cum să vină pe pămîntul unde și-azi păgînul semn
Bradul morților și-usucă dorul verde pe morminte ?





Azi ca ieri se duc cosașii ca lăuta înainte
Chiotind pe drum de clacă, prin fînețe, de te miri
Încotro pornesc pandurii celui de la Vlădimiri.
Azi ca ieri bisericuța stă în inima poienii -
Pustnic alb proptit în bîrnă își așteaptă poporenii,
Azi, ca ieri, să-l ia la nuntă, azi, ca ieri, la țintirim...
- ,,Moșule, castanii ceia cin'i-a pus ?” - ,,Ia, Nicodim,
Cînd monahii lui veniră să se-așeze la Tismana”...
Tot trec fete din Tanagra, sus pe cap purtîndu-și cana
Sau urciorul plin de cerul răsturnat într-un izvor,
Și sub fagi, la umbră deasă, spune-n fluier un păstor...





Fluier ciobănesc și Motru, rîu și suflet, ce descîntec
V-a trezit în pacea serii murmurănd același cîntec ?
Ce descîntec curge-n mine ? Cum se face ?... Se desfac
Cunoscutele priveliști în bătrînul tău conac.
N-am mai fost aici și totuși mi-amintesc de altădată
Și îmi aflu uimire țara mea adevărată,
Cum descoperă copilul basmul presimțit de mult.






Demult... Cine-a rostit vorba ucigașă ? De demult...
Ca o pasăre de noapte, umbra sură iat-o, crește,
De pe culme peste vale se coboară, se lățește -
Oameni albi și case albe, ca mioare n-or mai fi ;
Port și datini o să piară an de an și zi de zi.
N-or mai prinde în oprege trupul zvelt ca un mesteacăn ;
N-or mai duce după spate pruncul legănat în leagăn ;
N-o mai luneca marama nor subțire pe obraz ;
N-o să-și mai întinză pînza aripi albe lîngă iaz.
Vezi, bunica, și cu fica, și nepoata n-or mai toarce,
Într-o moară de pe Motru, trei Mărine - ca trei Parce -
Firul lînei, firul soartei nendurate ce ne ia...
Ruga noastră, nici suspinul, să te ție n-or putea,
Țara veche, țară bună, mult te-om plînge, mult te-om cere...






Suflete, de ai credință, brațule, de ai putere,
Bate apa înspumată cu nuiaua de alun -
Cer și rîuri, munți și codri, strîns să-i legi, să mi-i aduni.
Să mi-i dai să pot cu poftă de copil, cu dor de lotru
Să te fur, vrăjită vale, și mai repede ca Motru,
Care scapără prin pietre și tot scapă, să te duc
Strînsă-n suflet, strînsă-n brațe, ca o pradă de haiduc.

Poezia Cloșani de Ion Pillat

CLOȘANI



De treci Baia de Aramă, de departe vezi albind
- Stai Căline - nu pădurea, ci toți munții de argint.
Iată Piatra ca o cloșcă, iată puii ei : Cloșanii -
Și deadată uiți Florica, și deodată uiți Miorcanii,
Și deodată intri-n țara basmului ce-l credeai mort,
Unde totul își păstrează vechiul suflet, vechiul port,
Tînăr ca un rîu de munte, proaspăt ca un cer pe ape...





Vale, inimă închisă pe trecutul ce-o încape,
Vale-a Motrului, ursită ca domnița din povești
Să tot doarmă neschimbată pînă o dezvăluiești,
Vale-ascunsă așa bine printre munți, că niciodată
Zborul vremii de pe culme umbra sură nu-și arată !
Cum să vină cînd și astăzi, cînd de veci neveste torc
De-a călare, și din munte tot în Dacia se-ntorc ?
Cum să vină cînd se-nalță glasul morii ca o rugă
Către zeul trac ce mișcă apele de la irugă
Și din șoc le năspustește peste roata ei de lemn ?
Cum să vină pe pămîntul unde și-azi păgînul semn
Bradul morților și-usucă dorul verde pe morminte ?





Azi ca ieri se duc cosașii ca lăuta înainte
Chiotind pe drum de clacă, prin fînețe, de te miri
Încotro pornesc pandurii celui de la Vlădimiri.
Azi ca ieri bisericuța stă în inima poienii -
Pustnic alb proptit în bîrnă își așteaptă poporenii,
Azi, ca ieri, să-l ia la nuntă, azi, ca ieri, la țintirim...
- ,,Moșule, castanii ceia cin'i-a pus ?” - ,,Ia, Nicodim,
Cînd monahii lui veniră să se-așeze la Tismana”...
Tot trec fete din Tanagra, sus pe cap purtîndu-și cana
Sau urciorul plin de cerul răsturnat într-un izvor,
Și sub fagi, la umbră deasă, spune-n fluier un păstor...





Fluier ciobănesc și Motru, rîu și suflet, ce descîntec
V-a trezit în pacea serii murmurănd același cîntec ?
Ce descîntec curge-n mine ? Cum se face ?... Se desfac
Cunoscutele priveliști în bătrînul tău conac.
N-am mai fost aici și totuși mi-amintesc de altădată
Și îmi aflu uimire țara mea adevărată,
Cum descoperă copilul basmul presimțit de mult.






Demult... Cine-a rostit vorba ucigașă ? De demult...
Ca o pasăre de noapte, umbra sură iat-o, crește,
De pe culme peste vale se coboară, se lățește -
Oameni albi și case albe, ca mioare n-or mai fi ;
Port și datini o să piară an de an și zi de zi.
N-or mai prinde în oprege trupul zvelt ca un mesteacăn ;
N-or mai duce după spate pruncul legănat în leagăn ;
N-o mai luneca marama nor subțire pe obraz ;
N-o să-și mai întinză pînza aripi albe lîngă iaz.
Vezi, bunica, și cu fica, și nepoata n-or mai toarce,
Într-o moară de pe Motru, trei Mărine - ca trei Parce -
Firul lînei, firul soartei nendurate ce ne ia...
Ruga noastră, nici suspinul, să te ție n-or putea,
Țara veche, țară bună, mult te-om plînge, mult te-om cere...






Suflete, de ai credință, brațule, de ai putere,
Bate apa înspumată cu nuiaua de alun -
Cer și rîuri, munți și codri, strîns să-i legi, să mi-i aduni.
Să mi-i dai să pot cu poftă de copil, cu dor de lotru
Să te fur, vrăjită vale, și mai repede ca Motru,
Care scapără prin pietre și tot scapă, să te duc
Strînsă-n suflet, strînsă-n brațe, ca o pradă de haiduc.