Poezia Toamna La Miorcani de Ion Pillat

TOAMNA LA MIORCANI


Peste dealuri, peste ape, pretutindenea se lasă
O lumină învelită în marame de mătasă.
Vin iar carele-ncărcate și cu spice, și cu vis...
Și pe cercuri liniștite și în suflet și-au deschis
Unghiul dorului de ducă stolurile de cucoare.
Mori de vînt nostalgic-nalță aripile călătoare
Și se lasă în durere să zdrobească grîul nou.
Pașii tinereții mele mă urmează în ecou,
Umbra mea de altădată umblă-n miezul umbrei mele.
Prima stea sau amintirea stă pe iaz printre vîntrele ?
Simt în suflet de departe spinul ei tremurător.
O bătrînă-mi toarce firul zilelor de pe fuior ;
Prima lacrimă se-noadă trainic lîngă cea din urmă...
Și păstori, ieșiți din vreme, către staul duc o turmă
De oi albe ca și norii unui cer îngîndurat,
Cine m-a legat de mine, de moșie și de sat ?






Toamnă-amară, toamnă dulce pentru cine te-nțelege,
Pentru cine știe gîndul ce-a sortit să se dezlege
Frunza galbenă și coaptă ca un rod cules de vînt,
Toamnă, care legi prin moarte cerurile de pămînt,
Și sub foaia veștejită pregătești o primăvară,
Toamnă dulce ca iubirea, ca iubirea de amară,
Fie-ți milă de făptura mea de om, și fă să fiu
- Pe sub nuci, lîngă femeie, lîngă fată, lîngă fiu,
În grădina aurită de lumină și de frunză -
Rodu-n care o dulceață înțeleaptă să se-ascunză.





Poate-un om atunci să vină să-mi culeagă cîte-un vers
Cum din prun culegi o prună fără-a te opri din mers,
Însetat mi-o soarbe poate din cuvinte alinarea,
O să-i pară - cine știe - mai puțin amară sarea
Lacrimilor sale-n drumul de dureri și dor ascuns...
Binecuvîntarea asta de mi-o dai, va fi de-ajuns.

Poezia Toamna La Miorcani de Ion Pillat

TOAMNA LA MIORCANI


Peste dealuri, peste ape, pretutindenea se lasă
O lumină învelită în marame de mătasă.
Vin iar carele-ncărcate și cu spice, și cu vis...
Și pe cercuri liniștite și în suflet și-au deschis
Unghiul dorului de ducă stolurile de cucoare.
Mori de vînt nostalgic-nalță aripile călătoare
Și se lasă în durere să zdrobească grîul nou.
Pașii tinereții mele mă urmează în ecou,
Umbra mea de altădată umblă-n miezul umbrei mele.
Prima stea sau amintirea stă pe iaz printre vîntrele ?
Simt în suflet de departe spinul ei tremurător.
O bătrînă-mi toarce firul zilelor de pe fuior ;
Prima lacrimă se-noadă trainic lîngă cea din urmă...
Și păstori, ieșiți din vreme, către staul duc o turmă
De oi albe ca și norii unui cer îngîndurat,
Cine m-a legat de mine, de moșie și de sat ?






Toamnă-amară, toamnă dulce pentru cine te-nțelege,
Pentru cine știe gîndul ce-a sortit să se dezlege
Frunza galbenă și coaptă ca un rod cules de vînt,
Toamnă, care legi prin moarte cerurile de pămînt,
Și sub foaia veștejită pregătești o primăvară,
Toamnă dulce ca iubirea, ca iubirea de amară,
Fie-ți milă de făptura mea de om, și fă să fiu
- Pe sub nuci, lîngă femeie, lîngă fată, lîngă fiu,
În grădina aurită de lumină și de frunză -
Rodu-n care o dulceață înțeleaptă să se-ascunză.





Poate-un om atunci să vină să-mi culeagă cîte-un vers
Cum din prun culegi o prună fără-a te opri din mers,
Însetat mi-o soarbe poate din cuvinte alinarea,
O să-i pară - cine știe - mai puțin amară sarea
Lacrimilor sale-n drumul de dureri și dor ascuns...
Binecuvîntarea asta de mi-o dai, va fi de-ajuns.

Poezia Marinarul de Ion Pillat

MARINARUL




Pe povîrnișe dealul alunecă abrupt
Ca să-și oprească botul de vie tocma-n vale -
Dar sub boltirea viței oprindu-mă în cale,
Privesc cîmpia care adoarme dedesubt.
În abureala serii schimbîndu-se în mare,
La nesfîrșit își duce un tremurat hotar.




Am ancorat. Acuma sînt bunul marinar
Rentors din pribegie la vatra primitoare.
Se-nalță pașnic fumul pe gînd și pe cămin,
Se coace tămîioasa sfîrșitului de vară -
Dar frunza se apleacă de-o tainică povară
Atinsă, cînd o plouă îmbelșugat senin.
Ci sufletul, ce-n vremuri gemu în larg de mare,
Deodată se trezește, ca vîntul în catarg,
Cînd pînze de corăbii albastru mort îl sparg
Cu aripile albe de berze călătoare.

Poezia Marinarul de Ion Pillat

MARINARUL




Pe povîrnișe dealul alunecă abrupt
Ca să-și oprească botul de vie tocma-n vale -
Dar sub boltirea viței oprindu-mă în cale,
Privesc cîmpia care adoarme dedesubt.
În abureala serii schimbîndu-se în mare,
La nesfîrșit își duce un tremurat hotar.




Am ancorat. Acuma sînt bunul marinar
Rentors din pribegie la vatra primitoare.
Se-nalță pașnic fumul pe gînd și pe cămin,
Se coace tămîioasa sfîrșitului de vară -
Dar frunza se apleacă de-o tainică povară
Atinsă, cînd o plouă îmbelșugat senin.
Ci sufletul, ce-n vremuri gemu în larg de mare,
Deodată se trezește, ca vîntul în catarg,
Cînd pînze de corăbii albastru mort îl sparg
Cu aripile albe de berze călătoare.