MARINARUL
Pe povîrnișe dealul alunecă abrupt
Ca să-și oprească botul de vie tocma-n vale -
Dar sub boltirea viței oprindu-mă în cale,
Privesc cîmpia care adoarme dedesubt.
În abureala serii schimbîndu-se în mare,
La nesfîrșit își duce un tremurat hotar.
Am ancorat. Acuma sînt bunul marinar
Rentors din pribegie la vatra primitoare.
Se-nalță pașnic fumul pe gînd și pe cămin,
Se coace tămîioasa sfîrșitului de vară -
Dar frunza se apleacă de-o tainică povară
Atinsă, cînd o plouă îmbelșugat senin.
Ci sufletul, ce-n vremuri gemu în larg de mare,
Deodată se trezește, ca vîntul în catarg,
Cînd pînze de corăbii albastru mort îl sparg
Cu aripile albe de berze călătoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mulțumesc Pentru Comentariile Făcute...