Poezia Vrajă de Ion Pillat

VRAJĂ



Sorcova,
Moscova,
Să trăiesc,
Să-ntineresc,
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca... un... fir...
De... tran-da-fir...



- ,,Vraciule, ascultă-mi ruga !
Vraciule, îți poruncesc,
Pîn' să stau să mă căiesc,
Fă-mi din amintire sluga,
De pe față zvîrle-mi gluga,
Și în suflet nemurirea
Să dezlege
Și să lege
Ce e viu din vremea moartă
Ce mă-mpinge
Și mă frînge,
Și mă poartă :
Frunză moartă.”





Moșule prinde voinicește-n mînă
Bîta răbojită de la stînă,
O-nvîrtește peste cap - și, năzdrăvan,
Ține-n degete un lung ochian.
- ,,Vrei să vezi” ? grăiește - și-n oglindă
Țări, și mări, și nouri se perindă.
Iată Argeșul și via veche,
Morții mei iubiți... și în ureche
Glasul lor cu rîsu-mi împreună...
Dar pe umbra drumului răsună
Tot mai rar, tot mai departe, tot mai stins -




Ce-am iubit
Și-am îndrăgit,
Și s-a sfîrșit,
Ce-am prins
Și m-a cuprins,
Și s-a desprins
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca... un... fir...
De... tran-da-fir.

Poezia Vrajă de Ion Pillat

VRAJĂ



Sorcova,
Moscova,
Să trăiesc,
Să-ntineresc,
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca... un... fir...
De... tran-da-fir...



- ,,Vraciule, ascultă-mi ruga !
Vraciule, îți poruncesc,
Pîn' să stau să mă căiesc,
Fă-mi din amintire sluga,
De pe față zvîrle-mi gluga,
Și în suflet nemurirea
Să dezlege
Și să lege
Ce e viu din vremea moartă
Ce mă-mpinge
Și mă frînge,
Și mă poartă :
Frunză moartă.”





Moșule prinde voinicește-n mînă
Bîta răbojită de la stînă,
O-nvîrtește peste cap - și, năzdrăvan,
Ține-n degete un lung ochian.
- ,,Vrei să vezi” ? grăiește - și-n oglindă
Țări, și mări, și nouri se perindă.
Iată Argeșul și via veche,
Morții mei iubiți... și în ureche
Glasul lor cu rîsu-mi împreună...
Dar pe umbra drumului răsună
Tot mai rar, tot mai departe, tot mai stins -




Ce-am iubit
Și-am îndrăgit,
Și s-a sfîrșit,
Ce-am prins
Și m-a cuprins,
Și s-a desprins
Ca un măr,
Ca un păr,
Ca... un... fir...
De... tran-da-fir.

Poezia Copacilor de Ion Pillat

COPACILOR



Trece norul, zboară dorul peste vîrfuri de pădure ;
Păsările, visurile mi le fură zile sure -
Numai arborii prieteni să mă lase nu mă tem,
Ei, legații de țărînă, nu duc strașnicul blestem
Care mînă tot ce umblă, se tîrăște, fuge zboară.
Ei, umbroșii, umbra vie  - tot aceeași - o măsoară.
Se înalță pe pămîntul cel iubit dintru întîi,
Niciodată n-o să-și schimbe nici culcuș, nici căpătîi,
Niciodată pentru dînșii ceasul groaznic n-o să vină,
Cînd, uitînd de legătura dintre foi și rădăcină,
Vor porni haihui ca mine pe un drum făr' de sfîrșit...
Împăcați de cînd e lumea cu văzduhul liniștit
Legănînd tot alte cuiburi și-alt popor de rîndunele,
Tot același cer primește falnicele lor umbrele.
Au cu vîntul primăverii șoapte lungi și întîlniri,
Pînă-n zori de zi le-alintă frunzele cu ciripiri,
Și cînd joacă, și cînd scapă vîntul sprinten de pe cracă,
Rînd pe rînd ca să-l mîngîie toți copacii se apleacă.
Huma neagră îi nutreștre ca și limpezi ploi ;
Surd le freamătă frunzișul, dar în lemnul lor greoi
Dorm demult tăcerile vieții cele-adînci ce sînt cuvîntul
De demult cu care Domnul scoase apa și pămîntul...





Eu, de coaja lor lipindu-mi lung urechea, o aud
Inima de frate care bate-n trunchiuri de agud ;
Salcia pletoasă plînge pentru mine ca o soră ;
Plopul izvorăște, proaspăt ca un vis, din auroră ;
Îl purtăm de mult în suflet,-nalt și neted, pe-acest fag ;
Nici un trup plăpînd de fată nu mi-a fost pe lume drag
Ca mesteacănul ce-și stoarce părul despletit la lună,
Ca răchitele ce luciul zorilor pe crengi adună,
Ca arinii verzi ce-așteptă cerul serii în pîrău -
Dar de pluta din zăvoiul de-altădată-mi pare rău,
De castanul ce-mi păzise casa albă pe colină
Și de nucul de pe vremuri - azi cînd lumea mi-e străină.

Poezia Copacilor de Ion Pillat

COPACILOR



Trece norul, zboară dorul peste vîrfuri de pădure ;
Păsările, visurile mi le fură zile sure -
Numai arborii prieteni să mă lase nu mă tem,
Ei, legații de țărînă, nu duc strașnicul blestem
Care mînă tot ce umblă, se tîrăște, fuge zboară.
Ei, umbroșii, umbra vie  - tot aceeași - o măsoară.
Se înalță pe pămîntul cel iubit dintru întîi,
Niciodată n-o să-și schimbe nici culcuș, nici căpătîi,
Niciodată pentru dînșii ceasul groaznic n-o să vină,
Cînd, uitînd de legătura dintre foi și rădăcină,
Vor porni haihui ca mine pe un drum făr' de sfîrșit...
Împăcați de cînd e lumea cu văzduhul liniștit
Legănînd tot alte cuiburi și-alt popor de rîndunele,
Tot același cer primește falnicele lor umbrele.
Au cu vîntul primăverii șoapte lungi și întîlniri,
Pînă-n zori de zi le-alintă frunzele cu ciripiri,
Și cînd joacă, și cînd scapă vîntul sprinten de pe cracă,
Rînd pe rînd ca să-l mîngîie toți copacii se apleacă.
Huma neagră îi nutreștre ca și limpezi ploi ;
Surd le freamătă frunzișul, dar în lemnul lor greoi
Dorm demult tăcerile vieții cele-adînci ce sînt cuvîntul
De demult cu care Domnul scoase apa și pămîntul...





Eu, de coaja lor lipindu-mi lung urechea, o aud
Inima de frate care bate-n trunchiuri de agud ;
Salcia pletoasă plînge pentru mine ca o soră ;
Plopul izvorăște, proaspăt ca un vis, din auroră ;
Îl purtăm de mult în suflet,-nalt și neted, pe-acest fag ;
Nici un trup plăpînd de fată nu mi-a fost pe lume drag
Ca mesteacănul ce-și stoarce părul despletit la lună,
Ca răchitele ce luciul zorilor pe crengi adună,
Ca arinii verzi ce-așteptă cerul serii în pîrău -
Dar de pluta din zăvoiul de-altădată-mi pare rău,
De castanul ce-mi păzise casa albă pe colină
Și de nucul de pe vremuri - azi cînd lumea mi-e străină.