Poezia Hodja Murad-Pașa de Vasile Alecsandri

HODJA MURAD-PAȘA


Vizirul Sultanului Ahmet - 1604




Hodja Murat, vizirul sultanului Ahmet,
Avea trei fii războinici vestiți : Ghiun, Ild, Djennet,



Iubirea, mîngăierea și fala bătrîneții.
Cînd îi privea în pace la umbră adormiți,
Curgeau duioase lacrimi din ochii lui țintiți,
Și-n inima-i de tată, plăpîndă, simțitoare,
Ca-n raiul lui Mohamed era dulce răcoare ;
Iar cînd, viteji, în focuri se aruncau tustrei,
Își netezea el barba zicînd : ,,Ei sînt ai mei !”




Mult timp Murad în lupte tocindu-și iataganul,
Mărise, apărase întreg Aliotmanul
Și-n Asia supusă clădind movili de morți,
Luase titlul falnic de Spada Naltei Porți.
Poporul însă, prada urgiei, ce-l văzuse
Săpînd gropi largi și dese pe care le umpluse
Cu sute, mii cadrave, toate-așezate-n snopi,
Mai drept îl poreclise : Crunt săpător de gropi...




Într-unul din acele războaie sîngeroase
În care moartea oarbă cosea cu mii de coase,
Pe locul ce se-ntinde în jur de Diarbekir,
Alăturea cu-o groapă ședea asprul vizir.
În față-i ienicerii, mult crîncenă potaie,
Păzeau o tristă gloată de robi prinși în bataie,
Meniți să umple groapa cu trupurile lor
Sub apriga privire lui Hodja-nvongător.




Optzece de ani pe umeri și splendida-i armură
Plecau sub grea povară mareața lui statură,
Dar ochii săi în flăcări luceau și alergau
La fiii lui ce-n zare pe dușmani alungau,
Și răpide din zare veneau să s-odihnească
Pe trista hecatombă din groapa vizirească.
Călăii, roși de sînge, la semnu-i se-ndemnau,
Pe robii toți, de-a rîndul îi descăpăținau
Și trupurile calde ce îmbătau omorul
Cadeau în groapa largă împinse cu piciorul ;
Iar Hodja, fără milă la strigăt de aman,
Rostea cu glas fanatic verseturi din Coran...




Iat-un spahiu călare ce trece-n răpegiune
C-un prunc culcat pe brațe-i, frumos ca o minune !
Vizirul îl zarește și-ntreabă pe spahiu :
,,Unde-ai găsit, Hassane, odorul acest biu ?”
Hassan plecat depune pe cîmpul ud de sînge
Copilul, rod în floare, ce tremură și plînge,
Se-nchină și răspunde : ,,Găsitu-l-am sub cort,
Lipit de al său tată creștin, în luptă mort”.
Vizirul se încruntă ; el strigă : ,,A ! muiere !
De șerpi plini de otravă ai milă și durere ?
Ucide-l...”
,,Eu ? replică spahiul revoltat,
Eu să ucid orfanul la sînul meu purtat,
L-am dăruit cu zile și vrei să-mi întorc darul ?
L-am sărutat, ș-acuma să-nfig în el pumnarul ?...
Allah ! în care timpuri ajuns-am noi de vii,
Bătrînii dac-ordonă ucideri de copii ?




Allah, Allah ! cum poate o frunte maiestoasă
Să-ncuibe-o cugetare atît de fioroasă ?
Cum ?... barbă-atît de albă și cuget înăsprit ?
Cum ?... tu, vizir ! tu, hojde ! și ochiul tău orbit
Nu vede-n pruncul fraget un oaspe de iubire
Sacrat prin inocență și prin nenorocire ?
Blăstem pe a ta gură ! blăstem pe gîndul tău !
Copil cine ucide își perde neamul său !”



Spahiul nobil saltă pe cal și-n cîmp dispare,
Lăsînd în minți și inimi o rece-nfiorare,
Iar micul înger cheamă, oftînd, cu jalnic glas,
Pe tata lui, sărmanul ! departe-acum rămas.



Vizirul stăpînește mănia lui fierbinte,
Zîcînd : ,,Nefericitul Hassan !... e scos din minte !”
Apoi, cătră ciuașii cu nume de caplani :
,,Din voi vare voiește cinzeci de pungi de bani
Pe-acest pui de năpîrcă să vie să-l omoare !”
Ciaușii răspund : ,,Leul nu calcă pe o floare !”




Vizirul zice iară : ,,Solaci, spahii, neferi,
Voi toți vultani de pradă, voi aprigi ieniceri,
Vă dau a mele haine, vă dau a mea comoară,
Și sabia-mi, și cortul, și calul meu ce zboară
De mi-ți ucide-acuma pe-acest prunc de ghiaur...”
Toți stau în neclintire ca statui împrejur.




Un singur, călău negru, cu buze sîngerate,
Cu peptul gol, cu brațe lungi, groase, încordate,
S-apropie în grabă de bietul copilaș ;
Dar pruncul la el cată atît de drăgălaș
Ș-atît de blînd, drăguțul, calăului zîmbește,
Cît negru scapă arma din mînă, se uimește
Și fuge cu-oțirire, nebun, răcnind : ,,Nu vreau
Nici haine, nici comoară !... mai bine să mor eu !”




Atunci vizirul, tigru turbat de a sa ură,
Scîrșnind din dinți sălbatic, facînd clăbuci la gură
Se scoală în picioare, teribil, nalt, semeț,
Și fulgeră armata c-un ochi plin de dispreț.
El strigă : ,,O ! nemernici, o ! tristă seminție !
Arslanii lui Mohamed cu cîni au prins frăție !
Mișei cu pept de tauri și inimă de miei,
Lupi fără dinți în gingeni, un fir de iarbă crudă,
Vă frînge-n mîna pala de sînge încă udă ?...
Uitați c-această fiară cu chip viclean și blînd
Menită-i ca să crească precum un negru gînd,
Un gînd de răzvrătire, un gînd de răzbunare ?...
Amar de capul vostru cînd fiar-a crește mare !
O ! sfînt profet ! fii martur din lumile cerești
Că singur eu, eu singur în zile bătrînești
Respect și-ți apăr legea de limbile pizmașe,
Zdrobind în ou pe șerpe și pe ghiaur în fașe !...”



El zice, se răpede ș-apucă blasfemînd
Cu mîna-i tremurîndă copilul tremurînd,
Înfige-a sale unghii în carnea lui de spumă
Și pe-ale gropii margini îl pleacă și-l zugrumă !...





Grozav spectacol ! Cerul se-ntunecă de-un nor !...
Copilu-n sînul morței adoarme zîmbitor
Și sufletu-i de-nalță l-a cerului altare !...
Iar Hodja fanaticul rămîne-n exaltare !
Dar iată că pe cîmpul de sînge aburind
Se văd trei cai în fugă sărind și tîriind
Trei palide cadrave a trei viteji de oaste,
Străpunși de iatagane în pepturi și în coaste.
Ei vin din zarea roșă nebuni, înspaimîntați
De morții ce-i urmează prin țărnă răsturnați,
Ș-alăture cu groapa ei se opresc... Deodată
Un răcnet se ridică și-n groapa blăstemată
Mort cade cruntul Hodje, vizirul lui Ahmet.



Acele trei cadrave erau Ghiun, Ild, Djennet !


Mircești, ianuarie 1876

Poezia Hodja Murad-Pașa de Vasile Alecsandri

HODJA MURAD-PAȘA


Vizirul Sultanului Ahmet - 1604




Hodja Murat, vizirul sultanului Ahmet,
Avea trei fii războinici vestiți : Ghiun, Ild, Djennet,



Iubirea, mîngăierea și fala bătrîneții.
Cînd îi privea în pace la umbră adormiți,
Curgeau duioase lacrimi din ochii lui țintiți,
Și-n inima-i de tată, plăpîndă, simțitoare,
Ca-n raiul lui Mohamed era dulce răcoare ;
Iar cînd, viteji, în focuri se aruncau tustrei,
Își netezea el barba zicînd : ,,Ei sînt ai mei !”




Mult timp Murad în lupte tocindu-și iataganul,
Mărise, apărase întreg Aliotmanul
Și-n Asia supusă clădind movili de morți,
Luase titlul falnic de Spada Naltei Porți.
Poporul însă, prada urgiei, ce-l văzuse
Săpînd gropi largi și dese pe care le umpluse
Cu sute, mii cadrave, toate-așezate-n snopi,
Mai drept îl poreclise : Crunt săpător de gropi...




Într-unul din acele războaie sîngeroase
În care moartea oarbă cosea cu mii de coase,
Pe locul ce se-ntinde în jur de Diarbekir,
Alăturea cu-o groapă ședea asprul vizir.
În față-i ienicerii, mult crîncenă potaie,
Păzeau o tristă gloată de robi prinși în bataie,
Meniți să umple groapa cu trupurile lor
Sub apriga privire lui Hodja-nvongător.




Optzece de ani pe umeri și splendida-i armură
Plecau sub grea povară mareața lui statură,
Dar ochii săi în flăcări luceau și alergau
La fiii lui ce-n zare pe dușmani alungau,
Și răpide din zare veneau să s-odihnească
Pe trista hecatombă din groapa vizirească.
Călăii, roși de sînge, la semnu-i se-ndemnau,
Pe robii toți, de-a rîndul îi descăpăținau
Și trupurile calde ce îmbătau omorul
Cadeau în groapa largă împinse cu piciorul ;
Iar Hodja, fără milă la strigăt de aman,
Rostea cu glas fanatic verseturi din Coran...




Iat-un spahiu călare ce trece-n răpegiune
C-un prunc culcat pe brațe-i, frumos ca o minune !
Vizirul îl zarește și-ntreabă pe spahiu :
,,Unde-ai găsit, Hassane, odorul acest biu ?”
Hassan plecat depune pe cîmpul ud de sînge
Copilul, rod în floare, ce tremură și plînge,
Se-nchină și răspunde : ,,Găsitu-l-am sub cort,
Lipit de al său tată creștin, în luptă mort”.
Vizirul se încruntă ; el strigă : ,,A ! muiere !
De șerpi plini de otravă ai milă și durere ?
Ucide-l...”
,,Eu ? replică spahiul revoltat,
Eu să ucid orfanul la sînul meu purtat,
L-am dăruit cu zile și vrei să-mi întorc darul ?
L-am sărutat, ș-acuma să-nfig în el pumnarul ?...
Allah ! în care timpuri ajuns-am noi de vii,
Bătrînii dac-ordonă ucideri de copii ?




Allah, Allah ! cum poate o frunte maiestoasă
Să-ncuibe-o cugetare atît de fioroasă ?
Cum ?... barbă-atît de albă și cuget înăsprit ?
Cum ?... tu, vizir ! tu, hojde ! și ochiul tău orbit
Nu vede-n pruncul fraget un oaspe de iubire
Sacrat prin inocență și prin nenorocire ?
Blăstem pe a ta gură ! blăstem pe gîndul tău !
Copil cine ucide își perde neamul său !”



Spahiul nobil saltă pe cal și-n cîmp dispare,
Lăsînd în minți și inimi o rece-nfiorare,
Iar micul înger cheamă, oftînd, cu jalnic glas,
Pe tata lui, sărmanul ! departe-acum rămas.



Vizirul stăpînește mănia lui fierbinte,
Zîcînd : ,,Nefericitul Hassan !... e scos din minte !”
Apoi, cătră ciuașii cu nume de caplani :
,,Din voi vare voiește cinzeci de pungi de bani
Pe-acest pui de năpîrcă să vie să-l omoare !”
Ciaușii răspund : ,,Leul nu calcă pe o floare !”




Vizirul zice iară : ,,Solaci, spahii, neferi,
Voi toți vultani de pradă, voi aprigi ieniceri,
Vă dau a mele haine, vă dau a mea comoară,
Și sabia-mi, și cortul, și calul meu ce zboară
De mi-ți ucide-acuma pe-acest prunc de ghiaur...”
Toți stau în neclintire ca statui împrejur.




Un singur, călău negru, cu buze sîngerate,
Cu peptul gol, cu brațe lungi, groase, încordate,
S-apropie în grabă de bietul copilaș ;
Dar pruncul la el cată atît de drăgălaș
Ș-atît de blînd, drăguțul, calăului zîmbește,
Cît negru scapă arma din mînă, se uimește
Și fuge cu-oțirire, nebun, răcnind : ,,Nu vreau
Nici haine, nici comoară !... mai bine să mor eu !”




Atunci vizirul, tigru turbat de a sa ură,
Scîrșnind din dinți sălbatic, facînd clăbuci la gură
Se scoală în picioare, teribil, nalt, semeț,
Și fulgeră armata c-un ochi plin de dispreț.
El strigă : ,,O ! nemernici, o ! tristă seminție !
Arslanii lui Mohamed cu cîni au prins frăție !
Mișei cu pept de tauri și inimă de miei,
Lupi fără dinți în gingeni, un fir de iarbă crudă,
Vă frînge-n mîna pala de sînge încă udă ?...
Uitați c-această fiară cu chip viclean și blînd
Menită-i ca să crească precum un negru gînd,
Un gînd de răzvrătire, un gînd de răzbunare ?...
Amar de capul vostru cînd fiar-a crește mare !
O ! sfînt profet ! fii martur din lumile cerești
Că singur eu, eu singur în zile bătrînești
Respect și-ți apăr legea de limbile pizmașe,
Zdrobind în ou pe șerpe și pe ghiaur în fașe !...”



El zice, se răpede ș-apucă blasfemînd
Cu mîna-i tremurîndă copilul tremurînd,
Înfige-a sale unghii în carnea lui de spumă
Și pe-ale gropii margini îl pleacă și-l zugrumă !...





Grozav spectacol ! Cerul se-ntunecă de-un nor !...
Copilu-n sînul morței adoarme zîmbitor
Și sufletu-i de-nalță l-a cerului altare !...
Iar Hodja fanaticul rămîne-n exaltare !
Dar iată că pe cîmpul de sînge aburind
Se văd trei cai în fugă sărind și tîriind
Trei palide cadrave a trei viteji de oaste,
Străpunși de iatagane în pepturi și în coaste.
Ei vin din zarea roșă nebuni, înspaimîntați
De morții ce-i urmează prin țărnă răsturnați,
Ș-alăture cu groapa ei se opresc... Deodată
Un răcnet se ridică și-n groapa blăstemată
Mort cade cruntul Hodje, vizirul lui Ahmet.



Acele trei cadrave erau Ghiun, Ild, Djennet !


Mircești, ianuarie 1876

Poezia Pe Albumul Unei Copilițe Pariziane de Vasile Alecsandri

PE ALBUMUL UNEI COPILIȚE PARIZIANE




Copiliță albă ! este-n lume-o țară
Dulce și frumoasă ca o primavară.


Acolo sînt paseri, acolo sînt flori
Și copii ca tine, dulci, mîngăitori.


Dar acuma floarea zace la pămînt !
Paserea zburat-a ș-a perit în vînt.


Și văzduhul geme de un lung suspin,
Și copilul plînge pe al mamei sîn,


Căci un dușman aprig, o cumplită feară
A trecut hotarul ș-a intrat în țară !...


Tu, copilă albă, suflet îngeresc !
Pentru noi te roagă Domnului ceresc,


Și sărmana țară de-a fi iar ferice,
Inimile noastre pentru tine-or zice :


,,Pe-ale vieții unde să plutești ușor,
Ca o floare vie pe un lin izvor.


Steaua fericirei pe-a ta frunte albă
Să reverse raza împletite-n salbă !”



1848

Poezia Pe Albumul Unei Copilițe Pariziane de Vasile Alecsandri

PE ALBUMUL UNEI COPILIȚE PARIZIANE




Copiliță albă ! este-n lume-o țară
Dulce și frumoasă ca o primavară.


Acolo sînt paseri, acolo sînt flori
Și copii ca tine, dulci, mîngăitori.


Dar acuma floarea zace la pămînt !
Paserea zburat-a ș-a perit în vînt.


Și văzduhul geme de un lung suspin,
Și copilul plînge pe al mamei sîn,


Căci un dușman aprig, o cumplită feară
A trecut hotarul ș-a intrat în țară !...


Tu, copilă albă, suflet îngeresc !
Pentru noi te roagă Domnului ceresc,


Și sărmana țară de-a fi iar ferice,
Inimile noastre pentru tine-or zice :


,,Pe-ale vieții unde să plutești ușor,
Ca o floare vie pe un lin izvor.


Steaua fericirei pe-a ta frunte albă
Să reverse raza împletite-n salbă !”



1848