Poezia Ghioaga Lui Briar de Vasile Alecsandri

GHIOAGA LUI BRIAR

1.


În mijlocul cîmpie întinsă ce se perde
Sub zarea albăstrie cu-a ei comoară verde,
Culcat pe spate șede voinicul bivolar,
Briar, ce n-are-n lume decît un gros stejar,
Un bun și scump tovarăș de lupte crîncenite,
Cioplit în chip de ghioagă cu falii oțelite.
Alesu-l-au el singur în codrul îndesat,
Jupitu-l-au de coajă, prin foc el l-au uscat,
Apoi, ieșind în vale cu ghioaga subsuoară,
Acum se simte vesel că are-o sorioară.
Știu bivolii de dînsa și-n laturi se feresc,
Și, cît stau la pășune, cu ochiul o pîndesc,
Căci dacă-n depărtare se răzlețesc de turmă,
Cumplita ghioaga zboară vîrtej pe a lor urmă,
Și bivolii sălbatici, nebuni de groaza ei,
Revin la cîrd în fugă, supuși ca niște miei.
Știu lupii, hoți de noapte ce ies la vînătoare
Cînd cerul se ascunde în neagra-nvelitoare,
Și-n poalele pădurii, sub crînguri tupilați,
Privesc duios la bivoli ce-n iarbă stau culcați,
Dar nu-ndrăznesc să iasă din umbră mai devale,
Căci ghioaga păzitoare le stă în ochi și-n cale.
Știu încă și tătarii din Crîm și din Bugeac
De groaznica-i lovire de moarte, fără leac.
O știu de cînd o ceată păgînă, rătăcită,
Scăpat-au peste Nistru amar jumătațită,
Și-acum, în tremur, zice năprasnicul tătar :
,,Allar să te ferească de ghioagă lui Briar !”


2.


Briar, cu-a sale brațe sub capul lui crucite,
Cu pletele-i mițoase în iarbă încîlcite,
Privește pe d-asupra-i cum trec necontenit
Nori lungi și vulturi ageri în zbor neobosit,
Și mintea lui furată de-a cerului mișcare
Se perde-n aiurire plutind sub bolta mare,
Se duce prin lumină săltînd din nor în nor,
Se prinde de aripa ce zboară mei ușor,
Iar noaptea rătăcește afund din stele-n stele,
Cătînd să-și vază visul cu ochii printre ele.
Ce vis ?...
El ce trăise ca șoimul izolat,
Din răvărsatul vieții pe lume-ndtrăinat,
Crescut în înfrățire cu iarba și cu vîntul,
Avînd de templu cerul și de culcuș pămîntul ;
El, oaspele cîmpiei, născut pe al ei sîn,
Scăldat în foc de soare și-n limpede senin,
Ce nu văzuse încă nici sate, nici orașe,
Nici florile-omenirei cu chipuri drăgalașe ;
El, care ziua-ntreagă se-ngînă cu un pai,
Și-n cînticul de paseri surprinde-un dulce grai,
Ce vis frămîntă gîndu-i, ce taină spune-ades
Și stelelor din ceruri, și florilor din șes ?


3.


Trei zile sînt acuma de cînd pe-o seară lină
Văzut-au o minune zburînd pe sub lumină,
O fată alungată de-un bivol cu ochi crunți.
Era domnița, fiica lui Dragoș de la munți,
Scăpată din robia tatarilor, calare
Pe-un zmeu care la goană păreche nu mai are.
Fugea de groază calul și iute-n cîmp sărea,
Dar bivolul sălbatic de-aproape-l urmărea,
Răgînd mișcînd din coarne, plecîndu-și fruntea largă,
Cercînd pe cal din fugă să-l prindă și să-l spargă.




Briar zări copila !... Viu fulger se izbi
Zvîrlind în bivol ghioaga menită de-a-l zdrobi.
Se puse drept în cale-i, se prinse de-a lui coarne
Și-i frînse coarda-n luptă, sucind-o să-l răstoarne,
Iar bivolul rămase pe iarbă neclintit...
Atunci copila dulce i-au zis cu glas uimit :
,,Voinice ! să ai parte în viață de iubire !
Ș-au disparut din ochii-i precum o nălucire.



4.



Briar din acea clipă trezit, tranfigurat,
E dus cu mintea-n visul ce-i pare c-au visat,
Luptînd cu gînduri nouă, cu simț de lungă jale
Și cu mirarea vie a gîndurilor sale.
Văzut-au, nevăzut-au minunea ce-au văzut ?...
În inima lui zace un dor nepriceput,
Și cît e ziua lungă și cît e noaptea lată,
Nu poate-a-și rupe dorul și gîndul de la fată.
Ades el poartă ochii pe veșteda cîmpie,
Și-i pare mult mai largă, părîndu-i mai pustie,
Căci zîna nu mai vine voios a o-nflori.
El sufere de-o taină și-i place-a suferi,
Grăind în faptul zilei cu iarba, cu izvorul,
Și seara cu amurgul, cu vîntul, cu mohorul,
Cu vulturii, cu șoimii ce vin de peste plai...
Ah ! unde-i cea minune sosită de la rai
Ce-n inimă-i vărsat-au o mult ferbinte rouă
Și l-au făcut să treacă din viață-n viață nouă ?
Dar iarba îi răspunde pe cîmp îngălbinind,
Izvorul viu și rece prin iarbă șerpuind,
Și vulturul sub ceruri nălțăndu-se-n rotire,
Și vîntul, val de aer, trecînd în vîjiire.
Toți sînt în nepăsare, toți iute-l părăsesc,
Chiar bivolii dumestici de el se răzlețesc,
Și numai, numai ghioaga din tufele uscate
Se pare că-l jălesc duios ca pe un frate...


Amar de cine-n lume n-aude nici un glas,
Nici vede împrejuru-i măcar urmă de pas !



5.



Briar în neastîmpăr, atra de-a nopței șoapte,
Pășește pe cîmpie ca un năluc de noapte
Privind pe sus... Deodată, prin stele cînd și cînd,
O palidă lumină apare lunecînd.
El stă în neclintire !... Lumina cea ușoară
Sub formă de copilă cerească se coboară
Și vine de se pune zîmbind în calea lui,
Apoi încet purcede de-a lungul cîmpului.
,,Ah !... ea-i !” strigă sărmanul și brațele întinde ;
Dar flacăra mai vie la glasu-i se aprinde,
Și zborul își răpede în aer strălucind.
Briar aleargă, trece prin umbră rătăcind,
Încalecă pe-un bivol ce-n cale întîlnește,
Îi pune ghioaga-n șolduri și pleacă vulturește.
Atunci de după dealuri Crai-noul răsărind
Văzu o fiară neagră pe cîmpuri tropotind,
Urmată,-amenințată de lupi flămînzi o sută,
Ș-un om pe ea călare, cu mintea lui perdută,
Cu plete-i zburlite, cu ochii înfocați,
Cu mînile întinse spre codrii depărtați,
Răcnind, umplînd cîmpia de-o lungă văietare
Ce se-ntrecea-n groază cu-a lupilor urlare...
Și om, și lupi, și bivol, vîrtej misterios,
Cu zgomot dispărută în fundu-ntunecos !



6.



Din noaptea cea fatală Briar pe-a lui cîmpie
N-au mai părut !... De dînsul nimic nu se mai știe.
Dar peste șepte codri, deasupra unei rîpi,
Se vede-un stol de vulturi ce mișcă din aripi,
Și peste rîpa largă, adîncă,-ngrozitoare,
În care nu pătrunde în veci voiosul soare,
Din mal în mal se-ntinde o punte de stejar...


Spun tainic vînătorii că-i ghioaga lui Briar.


1 ianuarie 1876

Poezia Ghioaga Lui Briar de Vasile Alecsandri

GHIOAGA LUI BRIAR

1.


În mijlocul cîmpie întinsă ce se perde
Sub zarea albăstrie cu-a ei comoară verde,
Culcat pe spate șede voinicul bivolar,
Briar, ce n-are-n lume decît un gros stejar,
Un bun și scump tovarăș de lupte crîncenite,
Cioplit în chip de ghioagă cu falii oțelite.
Alesu-l-au el singur în codrul îndesat,
Jupitu-l-au de coajă, prin foc el l-au uscat,
Apoi, ieșind în vale cu ghioaga subsuoară,
Acum se simte vesel că are-o sorioară.
Știu bivolii de dînsa și-n laturi se feresc,
Și, cît stau la pășune, cu ochiul o pîndesc,
Căci dacă-n depărtare se răzlețesc de turmă,
Cumplita ghioaga zboară vîrtej pe a lor urmă,
Și bivolii sălbatici, nebuni de groaza ei,
Revin la cîrd în fugă, supuși ca niște miei.
Știu lupii, hoți de noapte ce ies la vînătoare
Cînd cerul se ascunde în neagra-nvelitoare,
Și-n poalele pădurii, sub crînguri tupilați,
Privesc duios la bivoli ce-n iarbă stau culcați,
Dar nu-ndrăznesc să iasă din umbră mai devale,
Căci ghioaga păzitoare le stă în ochi și-n cale.
Știu încă și tătarii din Crîm și din Bugeac
De groaznica-i lovire de moarte, fără leac.
O știu de cînd o ceată păgînă, rătăcită,
Scăpat-au peste Nistru amar jumătațită,
Și-acum, în tremur, zice năprasnicul tătar :
,,Allar să te ferească de ghioagă lui Briar !”


2.


Briar, cu-a sale brațe sub capul lui crucite,
Cu pletele-i mițoase în iarbă încîlcite,
Privește pe d-asupra-i cum trec necontenit
Nori lungi și vulturi ageri în zbor neobosit,
Și mintea lui furată de-a cerului mișcare
Se perde-n aiurire plutind sub bolta mare,
Se duce prin lumină săltînd din nor în nor,
Se prinde de aripa ce zboară mei ușor,
Iar noaptea rătăcește afund din stele-n stele,
Cătînd să-și vază visul cu ochii printre ele.
Ce vis ?...
El ce trăise ca șoimul izolat,
Din răvărsatul vieții pe lume-ndtrăinat,
Crescut în înfrățire cu iarba și cu vîntul,
Avînd de templu cerul și de culcuș pămîntul ;
El, oaspele cîmpiei, născut pe al ei sîn,
Scăldat în foc de soare și-n limpede senin,
Ce nu văzuse încă nici sate, nici orașe,
Nici florile-omenirei cu chipuri drăgalașe ;
El, care ziua-ntreagă se-ngînă cu un pai,
Și-n cînticul de paseri surprinde-un dulce grai,
Ce vis frămîntă gîndu-i, ce taină spune-ades
Și stelelor din ceruri, și florilor din șes ?


3.


Trei zile sînt acuma de cînd pe-o seară lină
Văzut-au o minune zburînd pe sub lumină,
O fată alungată de-un bivol cu ochi crunți.
Era domnița, fiica lui Dragoș de la munți,
Scăpată din robia tatarilor, calare
Pe-un zmeu care la goană păreche nu mai are.
Fugea de groază calul și iute-n cîmp sărea,
Dar bivolul sălbatic de-aproape-l urmărea,
Răgînd mișcînd din coarne, plecîndu-și fruntea largă,
Cercînd pe cal din fugă să-l prindă și să-l spargă.




Briar zări copila !... Viu fulger se izbi
Zvîrlind în bivol ghioaga menită de-a-l zdrobi.
Se puse drept în cale-i, se prinse de-a lui coarne
Și-i frînse coarda-n luptă, sucind-o să-l răstoarne,
Iar bivolul rămase pe iarbă neclintit...
Atunci copila dulce i-au zis cu glas uimit :
,,Voinice ! să ai parte în viață de iubire !
Ș-au disparut din ochii-i precum o nălucire.



4.



Briar din acea clipă trezit, tranfigurat,
E dus cu mintea-n visul ce-i pare c-au visat,
Luptînd cu gînduri nouă, cu simț de lungă jale
Și cu mirarea vie a gîndurilor sale.
Văzut-au, nevăzut-au minunea ce-au văzut ?...
În inima lui zace un dor nepriceput,
Și cît e ziua lungă și cît e noaptea lată,
Nu poate-a-și rupe dorul și gîndul de la fată.
Ades el poartă ochii pe veșteda cîmpie,
Și-i pare mult mai largă, părîndu-i mai pustie,
Căci zîna nu mai vine voios a o-nflori.
El sufere de-o taină și-i place-a suferi,
Grăind în faptul zilei cu iarba, cu izvorul,
Și seara cu amurgul, cu vîntul, cu mohorul,
Cu vulturii, cu șoimii ce vin de peste plai...
Ah ! unde-i cea minune sosită de la rai
Ce-n inimă-i vărsat-au o mult ferbinte rouă
Și l-au făcut să treacă din viață-n viață nouă ?
Dar iarba îi răspunde pe cîmp îngălbinind,
Izvorul viu și rece prin iarbă șerpuind,
Și vulturul sub ceruri nălțăndu-se-n rotire,
Și vîntul, val de aer, trecînd în vîjiire.
Toți sînt în nepăsare, toți iute-l părăsesc,
Chiar bivolii dumestici de el se răzlețesc,
Și numai, numai ghioaga din tufele uscate
Se pare că-l jălesc duios ca pe un frate...


Amar de cine-n lume n-aude nici un glas,
Nici vede împrejuru-i măcar urmă de pas !



5.



Briar în neastîmpăr, atra de-a nopței șoapte,
Pășește pe cîmpie ca un năluc de noapte
Privind pe sus... Deodată, prin stele cînd și cînd,
O palidă lumină apare lunecînd.
El stă în neclintire !... Lumina cea ușoară
Sub formă de copilă cerească se coboară
Și vine de se pune zîmbind în calea lui,
Apoi încet purcede de-a lungul cîmpului.
,,Ah !... ea-i !” strigă sărmanul și brațele întinde ;
Dar flacăra mai vie la glasu-i se aprinde,
Și zborul își răpede în aer strălucind.
Briar aleargă, trece prin umbră rătăcind,
Încalecă pe-un bivol ce-n cale întîlnește,
Îi pune ghioaga-n șolduri și pleacă vulturește.
Atunci de după dealuri Crai-noul răsărind
Văzu o fiară neagră pe cîmpuri tropotind,
Urmată,-amenințată de lupi flămînzi o sută,
Ș-un om pe ea călare, cu mintea lui perdută,
Cu plete-i zburlite, cu ochii înfocați,
Cu mînile întinse spre codrii depărtați,
Răcnind, umplînd cîmpia de-o lungă văietare
Ce se-ntrecea-n groază cu-a lupilor urlare...
Și om, și lupi, și bivol, vîrtej misterios,
Cu zgomot dispărută în fundu-ntunecos !



6.



Din noaptea cea fatală Briar pe-a lui cîmpie
N-au mai părut !... De dînsul nimic nu se mai știe.
Dar peste șepte codri, deasupra unei rîpi,
Se vede-un stol de vulturi ce mișcă din aripi,
Și peste rîpa largă, adîncă,-ngrozitoare,
În care nu pătrunde în veci voiosul soare,
Din mal în mal se-ntinde o punte de stejar...


Spun tainic vînătorii că-i ghioaga lui Briar.


1 ianuarie 1876

Poezia Vîntul de la Miazăzi de Vasile Alecsandri

VÎNTUL DE LA MIAZĂZI



Vîntul de la miazăzi
Cu zăpada se hrănește.
Într-o noapte și-ntr-o zi
El pe dealuri o topește,
Și cînd suflă și cînd trece
Peste gheașă ce se moaie,
Iarna tristă, iarna rece
Varsă lacrimi, lungi șiroaie.



El plecat-au dintr-un loc
Unde iarba, cînd răsare,
Sub o arțiță de foc
Se usucă și dispare,
Și pe unde ard în soare
Lungi pustiuri năsipite,
Și se văd, rătăcitoare,
Caravane ostenite.



Vîntul iute, vîntul cald
Aripioara-și răcorește
În mări late de smarald
Pe al căror val plutește,
Și cu gura-i însetată
Vine-aice de înghite
Mana iernii așezată
Pe cîmpiile albite.



El tot suflă nencetat
Păn' ce vede-n răsărire
Pe pămîntul disghețat
Colțul ierbii viu, subțire :
Apoi merge de desface
Cu-o suflare mai gingașă
Mugurașii unde zace
Frunza verde drăgălașă.




Bun sosit, iubite vînr !...
Animați de-o nouă viață,
Gîndăceii din pămînt
La lumină ies în față,
Și păraiele umflate,
Mici torente spumegoase,
De pe culme, de prin sate
Curg în văile-aburoase ;




Și pe cîmpul încă ud,
Și pe crengile pădurii
Se încearcă un prelud
De concerte-ale naturii,
Și prin aerul cu soare
Trece-o vie prevestire
De sosirea de cucoare
Și de-a mieilor sosire.




Însă vîntul răcorit
Din zbor iată se oprește ;
Ca drumețul ostenit
El acum se odihnește,
Și, rîzînd, privește-n zare
Iarna goală, iarna slută
Cum se duce-n fuga mare
Și se face nevăzută.




Dar cum stă pe-a luncii prag,
Iat-aude-un glas de jale
Care iese dintr-un fag
Nalt, cu brațe colosale ;
Și deasupra-i înc-aude
Plîns amar de desperare,
Gemete, blăstemuri crude
Care dau înfiorare.




Glasul blînd și rugător
Zice : ,,Doamne ! Cine oare,
Ce viteaz îndurător
M-a scăpa din închisoare ?
Ah ! din fagul meu afară
Celui ce mi-a da scăpare
Eu, frumoasa primăvară,
I-aș plăti cu-o sărutare.”




Vîntul iute se scula...
Peste fag cu fruntea lată
El începe a sufla,
A sufla ca niciodată.
În curînd a lui suflare
Coaja fagului despica,
Și la ochii lui apare
Un luceafăr de fetică.




Mîndră, albă, scump odor,
Cu zîmbire-atrăgătoare
Și duioasă ca un dor
De simțire iubitoare.
La plăcuta sa ivire
Ies albinele cu miere,
Și sub vesela-i ochire
Lumea saltă-n renviere.




Ea rămîne în extaz
La a soarelui lumină.
Pe-nfloritul ei obraz
Luce-o rouă briliantină,
Și pe frunte-i se îndoaie
O ghirlandă înverzită,
Și pe gură-i se desfoaie
Dulce roză-mbobocită.




Cum o vede, fericit,
Vîntul brațele-și deschide,
Și pe sînul său uimit
Copilița vesel rîde ;
Cînd deodată sus în aer
Printre frunza ce-l ascunde
Se aude iar un vaier
Care sufletul pătrunde.




Cine țip-așa de tot ?
Cine sus, în arbor, geme ?
E sărmanul Barba-Cot,
Spînzurat de multă vreme !
Searbed, țeapăn, sloi de gheață,
De-astă-iarnă-n părăsire,
Ah ! de-abie mai are viață,
De-abie umbră de simțire !...




Primăvara face-un semn...
Pe loc vîntul se ridică
Și l-al fetei viu îndemn
Peste fag el suflă, pică.
Iată-o creangă spre copilă
Că se pleacă și se-ntinde,
Pe moșneagul trist, cu milă,
De pe creangă ea-l desprinde.




Statu-Palmă a scăpat !
De sub tufe chiar îndată
Iepurașul schiopătat,
Ieșind iute, lui s-arată ;
Iar uncheșul cu rușine
Zice-n limba bătrînească :
,,Cine-a fi nebun ca mine,
Tot ca mine să pățească !”




Și pe iepure sărind,
El se duce-n depărtare,
Dar suspină tot gîndind
La frumoasa fată mare.
Și a vîntului mireasă,
Lunecînd pe iarba verde,
Cu-al ei mire-n lunca deasă
Ca un vis frumos se perde !


Mircești martie 1876

Poezia Vîntul de la Miazăzi de Vasile Alecsandri

VÎNTUL DE LA MIAZĂZI



Vîntul de la miazăzi
Cu zăpada se hrănește.
Într-o noapte și-ntr-o zi
El pe dealuri o topește,
Și cînd suflă și cînd trece
Peste gheașă ce se moaie,
Iarna tristă, iarna rece
Varsă lacrimi, lungi șiroaie.



El plecat-au dintr-un loc
Unde iarba, cînd răsare,
Sub o arțiță de foc
Se usucă și dispare,
Și pe unde ard în soare
Lungi pustiuri năsipite,
Și se văd, rătăcitoare,
Caravane ostenite.



Vîntul iute, vîntul cald
Aripioara-și răcorește
În mări late de smarald
Pe al căror val plutește,
Și cu gura-i însetată
Vine-aice de înghite
Mana iernii așezată
Pe cîmpiile albite.



El tot suflă nencetat
Păn' ce vede-n răsărire
Pe pămîntul disghețat
Colțul ierbii viu, subțire :
Apoi merge de desface
Cu-o suflare mai gingașă
Mugurașii unde zace
Frunza verde drăgălașă.




Bun sosit, iubite vînr !...
Animați de-o nouă viață,
Gîndăceii din pămînt
La lumină ies în față,
Și păraiele umflate,
Mici torente spumegoase,
De pe culme, de prin sate
Curg în văile-aburoase ;




Și pe cîmpul încă ud,
Și pe crengile pădurii
Se încearcă un prelud
De concerte-ale naturii,
Și prin aerul cu soare
Trece-o vie prevestire
De sosirea de cucoare
Și de-a mieilor sosire.




Însă vîntul răcorit
Din zbor iată se oprește ;
Ca drumețul ostenit
El acum se odihnește,
Și, rîzînd, privește-n zare
Iarna goală, iarna slută
Cum se duce-n fuga mare
Și se face nevăzută.




Dar cum stă pe-a luncii prag,
Iat-aude-un glas de jale
Care iese dintr-un fag
Nalt, cu brațe colosale ;
Și deasupra-i înc-aude
Plîns amar de desperare,
Gemete, blăstemuri crude
Care dau înfiorare.




Glasul blînd și rugător
Zice : ,,Doamne ! Cine oare,
Ce viteaz îndurător
M-a scăpa din închisoare ?
Ah ! din fagul meu afară
Celui ce mi-a da scăpare
Eu, frumoasa primăvară,
I-aș plăti cu-o sărutare.”




Vîntul iute se scula...
Peste fag cu fruntea lată
El începe a sufla,
A sufla ca niciodată.
În curînd a lui suflare
Coaja fagului despica,
Și la ochii lui apare
Un luceafăr de fetică.




Mîndră, albă, scump odor,
Cu zîmbire-atrăgătoare
Și duioasă ca un dor
De simțire iubitoare.
La plăcuta sa ivire
Ies albinele cu miere,
Și sub vesela-i ochire
Lumea saltă-n renviere.




Ea rămîne în extaz
La a soarelui lumină.
Pe-nfloritul ei obraz
Luce-o rouă briliantină,
Și pe frunte-i se îndoaie
O ghirlandă înverzită,
Și pe gură-i se desfoaie
Dulce roză-mbobocită.




Cum o vede, fericit,
Vîntul brațele-și deschide,
Și pe sînul său uimit
Copilița vesel rîde ;
Cînd deodată sus în aer
Printre frunza ce-l ascunde
Se aude iar un vaier
Care sufletul pătrunde.




Cine țip-așa de tot ?
Cine sus, în arbor, geme ?
E sărmanul Barba-Cot,
Spînzurat de multă vreme !
Searbed, țeapăn, sloi de gheață,
De-astă-iarnă-n părăsire,
Ah ! de-abie mai are viață,
De-abie umbră de simțire !...




Primăvara face-un semn...
Pe loc vîntul se ridică
Și l-al fetei viu îndemn
Peste fag el suflă, pică.
Iată-o creangă spre copilă
Că se pleacă și se-ntinde,
Pe moșneagul trist, cu milă,
De pe creangă ea-l desprinde.




Statu-Palmă a scăpat !
De sub tufe chiar îndată
Iepurașul schiopătat,
Ieșind iute, lui s-arată ;
Iar uncheșul cu rușine
Zice-n limba bătrînească :
,,Cine-a fi nebun ca mine,
Tot ca mine să pățească !”




Și pe iepure sărind,
El se duce-n depărtare,
Dar suspină tot gîndind
La frumoasa fată mare.
Și a vîntului mireasă,
Lunecînd pe iarba verde,
Cu-al ei mire-n lunca deasă
Ca un vis frumos se perde !


Mircești martie 1876